Pe aceeași temă
Cel mai controversat subiect al verii a fost relaxarea fiscală, introdusă de un Cod cu taxele retezate sau tăiate de-a dreptul.
Politicienii au votat cu entuziasm aproape juvenil o scădere a TVA de la 24% la 19%, o radiere a năstruşnicei taxe pe stâlp şi abandonarea birului de 7 eurocenţi aplicaţi accizelor pe carburanţi. În plus apare o micşorare a impozitului pe dividende, de la 16% la 5%. O adevărată revoluţie în fiscalitatea românească. Într-un sistem normal, care a depăşit cu succes criza şi rulează cu motoarele la turaţie de croazieră, un asemenea exerciţiu de tăiere a birurilor are, într-adevăr, capacitatea de a relansa economia. Deoarece avantajele variantei iniţiale a Codului Fiscal, aşa cum a fost el votat în parlament, conţin germenii creşterii economiei. Reducerea cheltuielilor personale cu 5%, inclusiv a facturilor de întreţinere (de altfel cele mai apăsătoare pentru un buget de familie mediu) eliberează nişte bani, care pot fi risipiţi, în continuare, pe cumpărături diverse sau pot fi economisiţi. Cu ceva bani în plus, românii pot visa la o casă mai scumpă, deoarece se pot califica pentru un credit ceva mai consistent. Deci Codul stimulează consumul. Dar companiile vor beneficia mai mult de banii în plus care le vor rămâne în conturi. Industriile producătoare ar scăpa de povara taxei pe stâlp, iar transportatorii de cheltuiala suplimentară a taxei de 7 eurocenţi. Ne putem aştepta la resuscitarea investiţiilor private? Poate, deoarece în unele cazuri taxa pe stâlp a consumat foarte mulţi din banii industriilor plătitoare. În plus, o tăiere masivă a taxelor poate da un respiro milioanelor de datornici ai băncilor, care gâfâie acum sub povara unor împrumuturi care aparţin vremurilor de euforie a creditării, pe când economia României duduia.
Şi am alunecat, firesc, la problema acestui exerciţiu de reducere a birurilor. Deoarece el vine acompaniat de o suită de majorări de salarii şi privilegii acordate pensionarilor unor caste profesionale. În ciuda avantajelor promise de iniţiatorii relaxării, guvernatorul Mugur Isărescu insistă asupra pericolului grav de a lăsa ţara fără bani suficienţi, de a pierde ratingul de economie frecventabilă pentru investitori şi, în final, de a mări datoria publică. Tot exerciţiul ăsta are un parfum electoral şi, după ce trec ele alegerile, românul obişnuit se poate trezi cu majorări de taxe sau chiar (pentru că imaginaţia fiscală este fascinantă) cu biruri noi, pentru ca ţara să poată fi totuşi gestionată. În fond, e vorba de bani, de tăieri de venituri şi de majorări de cheltuieli.
Potrivit estimărilor Consiliului Fiscal, aceste tăieri de biruri provoacă bugetului de stat un gol de venituri de 17 miliarde de lei. Ne permitem această scădere programată a veniturilor, într-o ţară care nu-şi poate respecta obligaţia legală de a cheltui (investi) în educaţie 6% din PIB? E o întrebare retorică. Din păcate, actuala situaţie a finanţelor ţării are toate aparenţele stabilităţii, însă acest câştig statistic a fost obţinut cu sacrificarea investiţiilor. Guvernul a reuşit deci să-şi ţină în frâu deficitul fiscal tăind pur şi simplu banii de la investiţii. În ultimii trei ani, investiţiile publice au scăzut cu 40%, altfel spus, s-au redus aproape la jumătate. O vreme, toată lumea a bănuit că explicaţia reducerii apetitului pentru cheltuieli publice este un reflex al spaimei de procurorii DNA, care investigau aranjamentele oneroase din culise. Parţial aşa şi este: un grup numeros de primari, care afişau un lux aiuritor, conturi grase, vile imense, flotilă de maşini scumpe şi, eventual, întreţineau haremuri, dau socoteală pentru golăniile din banii publici. Din păcate însă, lipsa investiţiilor şi realitatea că nu putem consuma banii europeni descriu ineficienţa administrării ţării. Constatăm trist că nu avem o strategie de dezvoltare a economiei, nu există programe sau proiecte prioritare. Totul este gândit, construit şi gestionat cu o aiuritoare incompetenţă.
Puţini au o viziune asupra manierei în care poţi obţine bunăstarea acestui popor. Când au semnat tratatul de aderare şi au acceptat, de pildă, calendarele de convergenţă a preţurilor gazului, în subsidiar politicienii se angajau să ridice nivelul de trai. Nu-şi putea nimeni închipui că românii vor cumpăra benzina, de pildă, la acelaşi preţ ca austriecii, dar salariul lor mediu este de vreo opt ori mai mic. Politicienii au eşuat deci în tentativa, dacă a existat, de a mări veniturile populaţiei, deoarece erau mult prea ocupaţi cu manevrele propriei îmbogăţiri.
Nesăbuinţa cu care politicienii au votat întregul pachet de relaxare fiscală, ignorând avertismentele şi cifrele Consiliului Fiscal, este îngrijorătoare. Există economişti străluciţi care argumentează serios şi consistent necesitatea reducerii taxelor. Nimeni nu poate contesta asta, toţi tremurăm de nervi în faţa facturilor de întreţinere, prin care statul îţi ia aproape un sfert din bani. Nemeritat de mult. Însă în ecuaţia complexă a fiscalităţii trebuie introduse şi elemente necunoscute, cum ar fi tăierea ratingului de ţară, tensiuni geopolitice, scumpirea brutală a petrolului, şi, mai ales, neîncrederea în România. Investitorii pot penaliza sever o ţară condusă lejer, fără viziune, care se insularizează prin sărăcie, hoţie şi ineficienţă. Din păcate, aproape toată aparenta stabilitate macroeconomică se datorează mai degrabă ochilor vigilenţi ai finanţatorilor internaţionali, decât unei guvernări inteligente şi responsabile. În aceste condiţii, câştigul se transformă rapid în pierdere, iar relaxarea fiscală poate glisa rapid către noi biruri şi mai grele, dacă întregul exerciţiu nu va fi regândit, reformulat şi recalibrat. În esenţă, acest guvern a scos din pălărie, aşa, ca Houdini, un stol de avantaje fiscale, pe care economia nu-şi permite să le susţină. Fiscalitatea prietenoasă, subţire, e un miraj al economiilor mari, solide, care au bani şi pentru autostrăzi, şi pentru spitale, şcoli sau muzee.
