Mexicul. Un narcostat?

Războiul contra drogurilor, declarat de preşedintele mexican Felipe Calderon după alegerea sa, în 2006, a făcut din Mexicul ultimilor ani un caz, pe alocuri, comparabil cu Columbia anilor 1990. Exemplu de eşec al statului în faţa puterii baronilor drogurilor, Columbia a reuşit şi cu ajutor american (Planul Columbia), dar mai ales în timpul mandatelor preşedintelui Alvaro Uribe (2002-2010), să se elibereze măcar parţial de triunghiul violenţei extreme format din gherile, carteluri de droguri şi mişcări paramilitare.

Mexicul a fost, de-a lungul întregului secol XX, un loc privilegiat de tranzit pe rutele drogurilor, dinspre America de Sud prin America Centrală spre teritoriul SUA. Doar începând cu anii 1990, când a fost oprit traficul prin Caraibe şi Florida, acest tranzit a fost urmat de violenţe din ce în ce mai accentuate. Lupta autorităţilor cu acest fenomen este dublată de conflictul dintre diferitele carteluri pentru teritoriu şi pentru dominaţia rutelor de trafic spre nord, unde se află piaţa cea mai importantă (90% din consumul drogurilor latino-americane).

Cartelurile de droguri din Mexicul contemporan variază ca importanţă şi putere. Astăzi sunt şapte astfel de formaţiuni ilegale. Cele mai importante dintre acestea sunt Cartelul Pacificului de Sud, Federaţia Sinaloa, Los Zetas (format din foste trupe speciale ce s-au alăturat narcotraficanţilor în anii 1990 şi care s-au separat de cartelul Pacificului de Sud, devenind independente în 2010, de atunci aflându-se într-un permanent conflict), Cartelul Golfului, Cartelul Juarez, Cartelul Tijuana, La Familia şi Cartelul Beltran Leyva.

Comparat cu cazul columbian, din punct de vedere istoric, Mexicul nu are aceeaşi experienţă a violenţei în secolul XX. În Columbia, ciclul violenţei acompaniază istoria naţională modernă, schimbându-se doar actorii, nu şi substanţa acestuia. Mexicul încheie aceste violenţe în epoca contemporană, prin revoluţia / războiul civil din 1910-1920 şi se stabilizează pentru 71 de ani (1929-2000), sub controlul unui partid hegemonic, emanaţie a revoluţiei: Partidul Instituţional al Revoluţiei. Tranziţia spre democraţie este una electorală, în primul rând, şi este foarte târzie (2000).

În prezent, pentru unii comentatori, statul mexican este incapabil să-şi mai controleze teritoriul, să administreze protecţia cetăţenilor şi să asigure justiţia. Deşi administraţia centrală mexicană invalidează orice sugestie a eşecului statului, se recunoaşte cel puţin că există „223 de zone de impunitate în care crimele nu sunt pedepsite, comparativ cu un an în urmă, când numărul lor era de 2.204“ (New York Times, februarie 2011).

Direct interesate de problema traficului de droguri mexican, SUA au instituit în 2008 Iniţiativa Merida, un program multianual de ajutor în valoare de peste 1 miliard de dolari pentru a combate crima organizată în Mexic, America Centrală şi Caraibe şi efectele directe ale acesteia asupra teritoriului SUA. Proiectul Merida prevede continuarea sprijinului financiar oferit autorităţilor mexicane pentru întărirea instituţiilor, după ce mare parte din suma acordată până acum Mexicului (850 de milioane de dolari) a fost dedicată achiziţionării de echipament militar.

De altfel, preşedintele Calderon a recunoscut neoficial că planul lui confruntaţional nu a fost cea mai bună idee şi că, poate, trebuia însoţit de proiecte sociale menite să îi integreze pe cei care cad pradă foarte uşor violenţei: ca de exemplu asasinii plătiţi cu 45 de dolari pe săptămână din lipsa unui alt job. La un sondaj recent, 70% dintre mexicani au răspuns că planul lui Calderon este unul greşit. Alegerile de anul viitor fac din problema „războiului contra drogurilor“ una şi mai importantă prin prisma continuării sau nu a actualei direcţii de acţiune.

Ultimii 5 ani de război contra drogurilor au coincis cu creşterea numărului de victime estimat la peste 34.000 de persoane (cărora li se adaugă minimum 5.000 de dispăruţi). Ultimele luni au adus un nou element sinistru în această escaladare a violenţelor prin descoperirea unor gropi comune cu sute de cadavre, precum cea din oraşul San Fernando, statul Tamaulipas. Ciudad Juarez, cel mai mare oraş de la graniţa de nord, cu o populaţie de 1,7 milioane locuitori (deşi actualmente se estimează că mai are doar 1,3 milioane după exodul multora), este cel mai afectat de violenţe, având un bilanţ de 3.000 de morţi, în 2010. El a devenit un simbol al eşecului statului mexican de a asigura protecţia cetăţenilor în faţa cartelurilor şi a violenţelor acestora.
În acest peisaj dominat de violenţă, subcultura narco pare din ce în ce mai importantă, cu manifestări dintre cele mai diverse. Un exemplu este cel al narcocorridos – cântece compuse special pentru şi despre liderii traficului de droguri sau despre viaţa în care drogurile sunt principalul element, prezentând un model de reuşită. Aceste cântece au fost interzise recent în locurile publice de către guvernatorul statului Sinaloa, pentru că ar incita la violenţă (El Pais, mai 2011).

În ultima lună, cel puţin două marşuri pentru pace au fost organizate în Mexic. Astfel, societatea tăcută capătă un chip, cel al fiului poetului Javier Sicilia, ucis în martie în Cuernavaca şi care a devenit simbolul celor mulţi, victime colaterale ale unei lupte contra drogurilor deja pierdute. //

Citeste si despre: droguri usoare, brigada antidrog, piata dogurilor, interzicerea narcoticelor, retele de distributie.