Mersul pe frânghia crizei cu plasa FMI

Echipa de negociatori a FMI & Co. a sosit la Bucureşti şi a început maratonul obişnuit de verificări şi seminarii, însă subiectul central al discuţiilor nu a fost starea economiei româneşti, ci măsura în care aceasta ar fi vulnerabilă în faţa crizei europene.

Atenţie, a spus săptămâna trecută Jeffrey Franks într-un discurs extrem de interesant, orice economie poate fi oricând victima hoardei de investitori, adică a ceea ce numim, mai larg, piaţă financiară. De ce ar fi economia noastră o victimă a investitorilor? Pentru că are dezechilibre, cum ar fi diferenţa, mereu negativă, între banii pe care statul îi cheltuieşte şi cei pe care-i poate colecta. În limbaj financiar, asta se cheamă deficit bugetar. Cum un stat nu poate rula fără bani, trebuind să facă plăţi, diferenţa asta se colectează prin împrumuturi.

Trezoreria statului, această divizie financiară a Ministerului de Finanţe, al cărei rol este să livreze bani puşculiţei sale nesăţioase, are două soluţii: fie împrumută bani din piaţa bancară internă, fie caută bani în pieţele externe. Pe piaţa internă jucătorii sunt băncile locale, fondurile private de pensii, fondurile mutuale şi asiguratorii, deoarece Trezoreria a exclus populaţia din joc. Însă cumpărătorii majori sunt instituţiile bancare, iată de ce preşedintele Băsescu a pus pe masa negocierilor pentru rezolvarea crizei greceşti chestiunea mecanismului recapitalizării băncilor europene, care ar fi drenat bani din economiile unde băncile au afaceri. Pentru a lansa un împrumut în piaţa financiară internaţională, e nevoie de eforturi mai mari.

Riscurile să plăteşti mai scump sunt şi ele pe măsură. Deşi România a primit asigurări că băncile-mamă nu-şi vor micşora cantitatea de bani pe care o joacă în piaţa noastră, totuşi, în vâltoarea recapitalizării băncilor, prima etapă presupune ca acestea să se scotocească după fiecare euro pe care îl au în cufere. Şi dacă te uiţi în România, băncile străine au finanţat masiv consumul, până în 2008, cu banii deponenţilor din Austria, Franţa, Grecia, Italia sau din Spania. Au amânat retragerea banilor puşi la lucru, la presiunile FMI, în prima parte a anului 2009. Nimic însă nu poate opri o bancă să retragă aceşti bani, pe măsură ce îi recuperează. Riscul ca băncile locale să aibă foarte puţini bani pentru creditare şi pentru cumpărarea titlurilor de stat emise de Trezorerie este deci mare.

Dacă hoardele de investitori ar tăbărî asupra unei economii fragile, cum e aceea a României, asta s-ar petrece printr-un asalt asupra monedei sale. Banca centrală nu poate lăsa leul să se devalorizeze, pentru a ajuta exportatorii, deoarece firmele şi populaţia, semnificativ împrumutate în valută, ar fi puse la podea. Soluţia teoretică, să termini odată cu împrumuturile în valută, penalizează populaţia şi firmele, deoarece tu nu ai o monedă mai ieftină decât euro sau dolarul american. Trebuie reamintit mereu cazul Cehiei, unde piaţa s-a autoreglat, s-a mişcat automat către împrumuturi în moneda naţională, deoarece economia cehă a controlat inflaţia, banca centrală a afişat dobânzi mici, comparabile cu cele europene, şi, ca atare, populaţia şi firmele au considerat că este inutil şi costisitor să ia împrumuturi în valută. Aici trebuie să ajungi şi spre asta se îndreaptă şi economia românească. Iată că cea mai bună veste este aceea că inflaţia a frânat. Dacă fenomenul se va consolida, atunci şi băncile vor reduce dobânda, nu înainte ca semnalul să fie dat de banca centrală. Când Franks a spus că situaţia inflaţiei este cea mai plăcută surpriză a momentului, dar că această scădere a preţurilor va favoriza consumul,
s-a putut înţege că şansele de a accepta majorări de salarii şi pensii sunt destul de reduse.

FMI îşi închipuie că doar menţinerea preţurilor la acelaşi nivel ar avea forţa de a stimula consumul, ceea ce ar cam exclude luarea unor măsuri de impulsionare, care să aducă efectiv mai mulţi bani în buzunar. Dacă inflaţia este surpriza plăcută, pierderile companiilor statului se menţin semeţe, aşa cum era de aşteptat. Sudharshan Canagarajah, negociatorul şef al Băncii Mondiale în acordul cu România, a făcut o radiografie rece a situaţiei: din cele peste 700 de companii de stat, aproape o treime au pierderi sau sunt chiar insolvente, adică nu au capacitatea ca din propria afacere să-şi achite facturile. Cele mai mari pierderi sunt în energie şi transport, lucru ştiut. Aici nu s-a întâmplat nimic. Arieratele acestora au atins dimensiunea a 5% din economie, iar maniera lor de lucru apasă pe buget. Dacă statul va acoperi pierderile lor, efortul va cântări cât 0,5% din economie.

Pare puţin, însă România are nevoie de fiecare leu pe care-l poate obţine. Pe de altă parte, contribuţia acestor 700 de companii la economie este minoră, sub capacitatea afacerilor pe care le derulează. Soluţia ar fi privatizarea, care ar înviora afacerile. Orice s-ar spune despre afacerea Petrom, un lucru este evident: compania petrolieră este un pilon al bugetului, căruia îi livrează 10% din încasări. Compania poate face acum acest serviciu bugetului deoarece este condusă pe principiile economiei de piaţă. Să ne imaginăm că 500 din cele 700 de companii ar fi gestionate eficient, nu ar cere bani de la buget, ci i-ar livra prompt dările! În acest exerciţiu şi salariaţii ar câştiga, deoarece o companie profitabilă poate plăti bine, deci asigură spaţiu de manevră negocierilor sindicale. Acum ce se poate negocia? Mai nimic. Greşesc: se negociază menţinerea în viaţă a companiilor cu pierderi de o manieră artificială, prin contribuţia directă a restului cetăţenilor ţării, care plătesc taxe. Acest exerciţiu de amânare a rentabilizării companiilor cu pierderi menţine economia românească în stadiul de veşnică speranţă, săracă, incertă şi vulnerabilă, a Europei.

În tot acest peisaj relativ calm, dar complicat, acordul cu FMI & Co. întinde o plasă de siguranţă, care ţine la distanţă hoardele. Criza a întins însă o frânghie pe care pieţele financiare o zguduie temeinic şi zilnic. Oricât de puternică ar fi plasa de siguranţă, o cădere rămâne o traumă. //

Cuvinte cheie: fondul european de stabilitate, Paris, Berlin, Merkel, Sarkozy, Financial Times