Mereu cele mai proaste decizii

Redactia | 20.07.2010

Pe aceeași temă

Foarte greu de găsit motive de optimism, semnale de încredere pentru viitor şi ceva, orice, de care să te prinzi cu speranţe pentru anii care vin. De unde să începi reconstrucţia? Şi cine să o facă? România a intrat în cea mai serioasă criză de idei din ultimii zece–cincisprezece ani.

Cumva, în toţi aceşti ani, cu toate poticnelile, cu toate şovăielile, drumul era clar. Unul cu Uniunea Europeană în faţă şi jalonat de chestiuni simple teoretic - economie de piaţă, privatizare, diminuarea rolului statului –, dar foarte puternice din punct de vedere ideologic, şi fără concurenţă. Acum, suntem în Uniunea Europeană, dar efectele concrete ale aderării – reducerea decalajelor, utilizarea cu spor a fondurilor europene – nu se fac simţite. Privatizările sunt acum atât de hulite încât guvernul nici măcar nu îndrăzneşte să pună această problemă, deşi îi arde buza după bani.

Economia de piaţă este blamată ca o economie de escroci, deşi nimeni nu mai are răbdare să vadă imperfecţiunea ei. Nici statul nu se simte prea bine, de vreme ce este condus de politicieni blamabili tot din acest punct de vedere. Ce rămâne încă prestigios este statul asistenţial, statul angajator şi statul de furat. Dar toate acestea nu sunt decât argumente care sprijină ideea proiectului eşuat. Nu pot să cred că cineva din elita activă a României a visat la o un stat asistenţial, la o Româ­nie ca un angajator ineficient, la un stat umflat şi impotent. Şi atunci, cum de Româ­nia lui Năstase, Tăriceanu, Băsescu şi Boc a ajuns aşa ceva? Cum altfel, decât prin contribuţia inestimabilă a acestor personaje obsedate de micul lor joc politic, de sistemul de vasali pe care îl cultivă politica, şi nu de un proiect naţional? Pentru asta au tolerat un stat care a performat doar în corupţie şi greşeli.

Dacă a vorbi de corupţie - dincolo de speculaţie – e nevoie de dovezi juridice, greşelile comise se decontează zi de zi. De ani de zile, guvernanţii au luat cele mai proaste măsuri, una după alta. Au ţintit problemele esenţiale şi au luat decizii exact contrare.

Cu mult înainte de celebra creştere a pensiilor din 2007, aceste decizii s-au succedat împotriva oricărui bun-simţ capabil să contribuie la economia de piaţă. Dacă luăm doar acest reper, pentru că în jurul lui s-a construit (sau mai bine zis s-a distrus) mult, avem un lanţ al deciziilor proaste bine legat. Fără verigi slabe. Bugetul de pensii înghiţea deja transferuri tot mai mari de la bugetul de stat pe fondul unei structuri demografice fatale – aproape nimeni nu a vrut să vadă asta. Mai mult, dacă tot s-au adunat bani mai mulţi decât se aştepta dintr-o creştere economică pentru care autorităţile nu prea au făcut nimic, ce ar fi să mărim salariile şi numărul angajaţilor? E singurul mod prin care se putea răsplăti un electorat hotărât să exploateze slăbiciunile politicienilor, la rândul lor, cu păcate adânci. Lipsa de idei şi de conştiinţă civică a clasei politice face ca orice guvern în acea situaţie să fi risipit banii la fel. Dovadă: aberanta creştere cu 50% a salariilor în mijlocul anului. Guvernul s-a schimbat în 2009, dar obiceiurile nu prea, în ciuda unei retorici grozave. Boc şi miniştrii săi din două partide păreau că ştiu şi înţeleg totul: salariile prea mari, deficitul bugetului public, lipsa de sustenabilitate a pensiilor, lipsa creditării, oportunitatea fondurilor europene, nevoia de supraveghere externă din partea FMI. Şi ce s-a ales din toate acestea? Nimic. Guvernul nu a decis nimic în legătură cu toate acestea.

În schimb, a strâns arierate şi a blocat economia, pentru a nu fi obligat să restructureze, când tocmai aceşti bani, curgând în economie, ar mai fi dat o şansă diminuării creşterii economice înfiorătoare. Am dat prioritate consumului, ar putea răspunde guvernanţii, în păstrarea salariilor, dar această soluţie ar fi cea pe termen scurt, pe când buna, simpla şi corecta decizie, care însemna să nu penalizezi economia şi societatea pentru păstrarea dimensiunii statului şi a prestigiului său fals, nu s-a concretizat. Aceeaşi logică a guvernării care aşază statul mai sus pe o scară a priorităţilor false a făcut ca principala grijă a guvernului să fie cea a păstrării statutului său de angajator, plătitor de pensii şi conservator al propriilor instituţii în ineficienţa lor decât a unuia care are grijă de societatea care l-a format. Şi lanţul de greşeli împinge decidenţii, în situaţia deciziilor, cu spatele la zid. Cum pot fi acestea decât proaste, cum a fost cea a micşorării pensiilor şi salariilor (parţial ratată), dar oricum era una dintre puţinele care nu mizau pe aceeaşi logică a prezervării statului şi funcţiilor sale. Curajul nu a ţinut prea mult şi, din nou, guvernul a luat cea mai proastă decizie posibilă. Fără luptă, fără nuanţe, fără perspective, TVA-ul a fost majorat efectiv de azi pe mâine şi decizia seamănă mai mult cu o lovitură de baros în capul economiei, decât cu orice altceva. În fond, nu vine decât să confirme lanţul lung de decizii proaste la superlativ. Ce se întâmplă cu ţara aceasta acum? Atât a fost perioada de creştere? Mai e singurul motor de creştere reală – cel al investiţiilor directe - viabil cu TVA-ul acesta? Mai este interesat guvernul de asemenea întrebări? Poate răspunde altfel decât prost la toate aceste provocări? //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22