Memoria Pieţei Universităţii

Noiembrie 2008. Împrumutăm pentru un week-end o cameră beta de la o televiziune comercială. Ideea este una simplă – realizarea unui film documentar despre Piaţa Universităţii din România, locul memorial prin excelenţă al României democratice.

Entuziaşti şi decişi să „sondăm insondabilul“, filmăm timp de trei zile în Piaţa Universităţii. Întrebările noastre, deschise, aveau ca subiect ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989, precum şi primăvara tulbure a democraţiei româneşti din 1990. Am întâlnit trei tipuri de oameni în Piaţă, de vârste şi ocupaţii diferite. Trei categorii pot fi reţinute. Prima dintre ele este compusă din cei care ştiu ce s-a întâmplat de-a lungul vremii în Piaţa Universităţii, cunosc caracterul său sensibil pentru istoria recentă a României şi pot chiar să o încadreze în contextul global al schimbării de regim istoric.

O altă categorie era formată din indivizi care posedau un fel de vulgata memorială, în care evenimentele erau confundate între ele (minerii cu Ceauşescu, Iliescu cu comunismul, armata cu poliţia şi fosta Securitate). O confuzie generală, sudată într-un fel de continuum memorial, interesantă din punctul de vedere al formării şi consolidării memoriei colective. Mai trebuie remarcat rapid şi remanenţa extraordinară a propagandei vizuale oficiale TVR din iunie 90, dar şi apariţia unui alt „loc memorial“, secundar şi asociat Pieţei – imaginile care au făcut înconjurul lumii cu studenţi şi gulere albe bătute cu bâta de oamenii în negru.

În fine, cea de a treia categorie este mai degrabă tânără (în jur de 18-20 de ani). Nu ştiu ce s-a întâmplat în Piaţă, nu au nicio opinie despre încărcătura sa istorică, emoţională etc. Am primit din partea lor răspunsuri de genul: „aici este un loc unde oamenii vin şi hrănesc păsările“ sau „sunt student, mi s-a întâmplat să mai vin cu tovarăşii să mai facem o cântare cu chitara, în serile călduroase de vară“.

Ce ar mai fi de spus? Piaţa Universităţii continuă să aibă propria sa viaţă, este o adevărată inimă „psiho-socială“ a cetăţii, prezentând o fluiditate a spaţiului şi timpului care a reuşit, cred, să se transmită şi în imaginile de pe film. Acolo se întâmplă întotdeauna „ceva“. Chiar ne întrebam dacă uneori nu ar fi fost mai înţelept şi mai sugestiv să lăsăm o cameră de filmat undeva, pe un balcon, fie al „golanilor“ sau nu, şi să înregistrăm ce se petrece acolo timp de 24 de ore lungi, fără niciun cuvânt, niciun comentariu. Actul memorial prezent în Piaţă este în principal opera unor indivizi izolaţi sau a unor asociaţii de voluntari care nu-şi permit comemorări fastuoase – iar lucrul acesta se vede şi se simte în transmisia memoriei locului în conştiinţa colectivă.

Atunci când ne plimbam cu camera de vederi pe umăr, mulţi dintre cei intervievaţi spuneau că ar dori un „ceva“ cât de mic care să le aducă aminte de 1989 şi mineriade. Locul revenea obsesiv: pasajul de la Universitate. Renovat între timp, cosmetizat onorabil, pasajul a început deja să se umple de diverse magazine. Întrebare la care nu aştept un răspuns: Piaţa Universităţii şi memoria noastră naţională chiar nu merită să i se rezerve una dintre „alveolele“ din pasaj, cu rol de minimuzeu? Nu este mai importantă prezervarea memoriei, în locul unui banal magazin care să vândă cartofi prăjiţi şi băuturi răcoritoare stoarse din chimicale? Nimic nu este mai greu de prevăzut şi cu un potenţial destructiv mai important decât „viitorul memoriei“. Dacă va mai exista unul.

Fragmente din filmul "Locuri memoriale din Romania: Piata Universitatii" pot fi vizionate la dresa: http://www.youtube.com/watch?v=SjbhL8hiGbk