Marxismul comparat: elemente pentru un bilanţ

Proiectul editorial al trilogiei lui Leszek Kołakowski ajunge la final, odată cu publicarea celui de al treilea volum: mai mult decât oricare dintre segmentele precedente, acest ultim episod al aventurii intelectuale imaginate de filosoful polonez este unul care invită la o meditaţie lucidă în marginea destinului unei viziuni intelectuale a cărei ambiţie prometeică nu a fost niciodată abandonată. Căci, dincolo de mutaţiile de strategie politică, marxismul rămâne, în cei aproape 150 de ani de la fondarea sa, o tentativă gigantică de reordonare a gramaticii umanului, oferind celor care îi îmbrăţişează epistema o modalitate de raportare la real şi un scenariu în acord cu care se cere imaginat viitorul. În niciun punct al evoluţiei sale, marxismul nu este şi nu poate fi inocent politic, de vreme ce el este infinit mai mult decât un simplu instrument de cunoaştere.

El este un instrument de schimbare revoluţionară, o teologie laică care mobilizează ştiinţa în vederea atingerii unui obiectiv care nu aparţine mundanului. Soteriologia pe care o pune în pagină apelează la un fond al speranţei şi resentimentului, invitând la explorarea unei zone de sensibilitate în care vor coabita filoanele utopice şi cele mai întunecate pulsiuni ale urii colective. Adaptabilitatea sa, capacitatea de a supravieţui momentului de colaps al proiectului sovietic se pot explica prin această magmă mitologică de la care marxismul, mai mult sau mai puţin ortodox, se revendică. Gândirea unor Alain Badiou este parte din această prelungire mitică. În cele din urmă, ipoteza comunistă nu poate fi epuizată, atâta vreme cât un fond de proiecţie geometrizantă va fi localizabil intelectual. Marcă a modernităţii, marxismul şi epistema comunistă rămân să definească şi conturul postmodernităţii.

Ultimul volum al trilogiei lui Leszek Kołakowski este unul care încearcă să aproximeze semnificaţia câtorva dintre punctele esenţiale în traseul marxismului intelectual şi politic, la nivelul secolului XX. Lucidă şi chirurgicală, lectura sa se deschide către orizontul demnităţii umane şi al libertăţii. Se poate spune că există în cadrul trilogiei sale un principiu al simetriei simbolice: interogaţiilor primului volum, ce au în centrul lor identitatea prometeică a marxismului, le răspund, ca în oglindă, notaţiile finale ce propun un epilog acestei monumentale opere de erudiţie. O cheie de interpretare este cuprinsă în aceste pagini ce încheie capodopera filosofului polonez. În acest punct, recursul la investigarea surselor variate şi examenul comparat lasă locul unei dicţiuni vizionare. Prăbuşirea (căci titlul acestui ultim volum este lipsit de orice ambiguitate) nu poate fi înţeleasă în absenţa cercetării resorturilor unei ideologii care ambiţionează să ofere un ghid de conduită în clădirea umanităţii ideale.

Eşecul proiectului marxist şi al edificiului comunist sunt predeterminate, sugerează Leszek Kołakowski, de chiar fundamentele intelectuale pe care se ridică întreaga construcţie. Nucleul mitologic este expus în aceste rânduri de final, în economia cărora nu discursul asupra economiei şi societăţii ocupă o poziţie privilegiată, ci acea obsesie care are ca rezultat substituirea ethosului religios printr-o vulgată laică. Demonismul comunist este de identificat în această patimă a nemăsurii, în această fascinaţie pentru venerarea unei naturi ideale şi ignorarea limitărilor ce decurg din imperfecţiunea umană. Verdictul lui Leszek Kołakowski se situează în contra unei întregi direcţii de reflecţie dominantă în canonul stângii occidentale. Eşecul comunismului este înscris în chiar genomul său ideologic. Memorabilă, notaţia filosofului polonez traduce o întreagă experienţă central şi est-europeană. Saltul în imperiul libertăţii a însemnat o recimentare a lanţurilor sclaviei moderne: „Autodivinizarea umanităţii, căreia marxismul i-a dat expresie, a sfârşit la fel ca toate încercările similare, fie că au fost individuale sau colective: ca o altă ipostază tragic-grotescă a robiei umane“.

Din acest punct al capătului de linie, secolul XX îşi expune întregul său potenţial de semnificaţie în ordinea experienţei marxiste. Simbolic, „prăbuşirea“ este precipitată de victoria aurorală a Revoluţiei din Octombrie. Odată cu transformarea sa în dogmă ce ordonează cosmosul sovietic, marxismul se va osifica, fiind strivit sub forţa teribilă a unei autocraţii orientale ce descoperă, pe urmele lui Lenin, legitimitatea intelectuală a opresiunii de clasă şi de rasă. Hibridizarea stalinistă a marxismului, căreia Leszek Kołakowski îi consacră pagini fundamentale şi definitive, nu este un accident intelectual, ci rezultanta naturală a unui proces de codificare politic. Discursul şi practica stalinistă aduc în trunchiul marxismului aluviunile naţionalismului şi autoritarismului. Marxismul furnizează argumentele pe care se întemeiază tirania: partidul unic este entitatea învestită cu misiunea de a citi viitorul, iar societatea este redusă la postura de material amorf care se cere retopit şi remodelat. „Socialismul într-o singură ţară“ este imensul laborator între ale cărui graniţe geografice crima ideologică devine liantul unei cetăţi monstruoase.

Discursul despre libertate şi emancipare socială se cere alăturat încremenirii imperiului sclaviei, imperiu ce îşi are propria sa naţiune de damnaţi şi propria sa castă de stăpâni.

„Prăbuşirea“ înseamnă, în lectura lui Leszek Kołakowski, incapacitatea marxismului de a lua în calcul provocarea evoluţiei politice occidentale plasate sub semnul moderaţiei şi compromisului. Istoria marxismului în secolul XX este marcată de această tensiune dintre birocratizarea sa în lagărul comunist, pe de o parte, şi maximizarea potenţialului său revoluţionar şi anarhic în spaţiul vestic şi al lumii a treia, pe de altă parte. Anul 1968 înseamnă afirmarea, tragică, a acestei defazări intelectuale.

Tentativei pragheze de extindere a umanismului politic prin demantelarea edificiului totalitar îi corespunde caricatura baricadelor occidentale. Teroarea maoistă devine reperul pe care îl omagiază, decerebrat, masele de studenţi revoltaţi. În acest punct, notaţiile lui Leszek Kołakowski pot acţiona ca un antidot împotriva unui nou curent ce restaurează demnitatea originară a revoluţiei colorate marxist. Noua stângă de astăzi, în România ca şi aiurea, este moştenitoarea acelei Noi Stângi modelate de verbul inflamat şi resentimentar al lui Frantz Fanon şi Régis Debray. Rătăcirea occidentală va marca, tragic, destinul naţiunilor pe cale de a se constitui. Ura, iar nu moderaţia, va fi valoarea dominantă a mândrei lumi noi.

Şi totuşi, istoria intelectuală a „prăbuşirii“ este şi cea care va cuprinde germenii unei alternative ce mizează pe moderaţie, în contra barbariei.

„Revizionismul marxist“, din spaţiul central-european, este matca de la care se revendică şi căutările lui Leszek Kołakowski însuşi. Odată cu aceste interogaţii ce alimentează un sens regăsit al autonomiei intelectuale, se va produce un fenomen similar ca semnificaţie celui pe care îl propune „revizionismul“ lui E. Bernstein. Distanţarea de soluţia stalinistă şi afirmarea insurgenţei ideologice sunt semnele naşterii unei noi paradigme. „Prăbuşirea“ de la finele anilor 1980 este anunţaţă de acest travaliu profetic al unei stângi central-europene moderate şi vizionare. Autodivinizarea umanităţii avea să fie înlocuită de o restaurare a demnităţii confiscate de tiranie. Despărţirea de seducţia utopică se producea, definitiv. //