Marcel Iancu inedit

Andrei Oisteanu 06.10.2009

De același autor

Pentru Marcel Iancu drumul către Palestina reface, în mod simbolic, Ieşirea din Egipt a poporului evreu, condus de Moise
spre tărâmul binecuvântat „unde curge lapte şi miere“.

În arhiva familiei lui Marcel Iancu se află, printre altele, o scrisoare inedită a acestuia, un document cu semnificaţii istorice, politice şi culturale. În septembrie 1938, Marcel Iancu scria familiei sale din Bucureşti de pe puntea unui vapor care îl purta de la Constanţa în Palestina, pe atunci sub mandat britanic. Îi mulţumesc şi pe această cale doamnei Dadi Iancu, fiica din Tel Aviv a artistului, pentru permisiunea de a publica în revista 22 acest important document. Îi mulţumesc, de asemenea, domnului Vlad Solomon, publicist israelian, care a intermediat acest acord. Redau mai jos conţinutul epistolei, păstrând sublinierile autorului şi făcând unele mici corecturi ortografice.

Nenorocirea poporului evreu va fi mântuirea lui

„Medi dragă, copii şi mamă,
Nu aş fi crezut că acest drum să poată deveni un asemenea regal. Sunt un adevărat Moise. Furtunile s-au oprit, cerul s-a luminat şi culorile accentuează o adevărată sărbătoare pe unde trec. Acum ne apropiem de Pireu. Avem soare şi căldură. Nu am suferit deloc de rău de mare. Pare că toată firea ne invită către leagănul poporului nostru, către Mediterană. Fac proiecte grandioase de colonizare cu Drul Rosintal cu care mă împac de minune. Poate merg şi în Cipru. Toată lumea pe vapor sunt evrei. Noi putem spune că prin colonizare ţinem şi facem aceste minunate vapoare.

Nenorocirea acestui popor va fi poate mântuirea lui. Am vrut să vă telefonez, dar nu am reuşit. Telegraful e foarte scump de pe vapor. Vă rog să fiţi liniştite că vom face tot ce va fi mai cuminte pentru a nu risca nimic şi pentru a pregăti «Salvarea». Simt cu toată firea că aci mă apropiu de adevăr. Orice soluţie trebuie să fie definitivă. Sunt sătul de bătrâna şi ofticoasa Europă. Vă sărut din tot sufletul şi credeţi-mă că voi căuta şi găsi o soluţie. Orice încurcături ce se ivesc amânaţi-le până vin eu. Vă urez un an bun şi într-adevăr über a juhr in Jerusalaim. La mulţi ani. Sărut, Marcel.
(PS.) Sărutări lui Jules, Nutzi, George, Jac, Laura, Mişu etc. etc.“

Scrisoarea poartă în ea un mare patos sionist, dar şi un dramatism al expatrierii, ambele formulate explicit. Pentru Marcel Iancu drumul către Palestina reface, în mod simbolic, Ieşirea din Egipt a poporului evreu, condus de Moise spre tărâmul binecuvântat „unde curge lapte şi miere“. Toată natura pare că participă însufleţită la această glorioasă revenire dintr-un exil de două milenii a evreului rătăcitor la „leagănul“ poporului său. Tot simbolic, călătoria lui Marcel Iancu se desfăşoară de Anul Nou evreiesc (Roş Haşana), când evreii din lumea întreagă, şi mai ales cei din stetel-urile din Estul Europei, îşi urează ca viitorul An Nou să îl petreacă la Ieusalim (în idiş, über a juhr in Jerusalaim).

Dar despre ce „nenorocire a poporului evreu“ vorbea Marcel Iancu în scrisoare? Şi despre ce nevoie imperioasă de „Salvare“? Atunci, la sfârşitul anilor ’30, Marcel Iancu era în culmea carierei sale profesionale. Era în plină maturitate (împlinise 43 de ani) şi era cunoscut în cercurile literar-artistice din toată Europa, fiind – după Insurecţia de la Zürich (1916-1919) şi sejurul de la Paris (1919-1921) – unul dintre promotorii artei de avangardă din România.

Marcel Iancu era, de asemenea, liderul mişcării moderniste în arhitectura românească. Era, putem să bănuim asta, şi un om prosper, având în vedere cele câteva zeci de clădiri în stil modernist pe care le-a proiectat în anii ’20-’30 (circa 40 de case şi clădiri numai în Bucureşti). Biroul de Studii Moderne, condus de fraţii arhitecţi Marcel şi Iuliu Iancu şi localizat la ultimul etaj al blocului din Str. Caimatei nr. 20 (bloc proiectat de Marcel Iancu însuşi), avea mereu de lucru. Cred că în acea perioadă Marcel Iancu a fost un om mulţumit, înstărit şi împlinit profesional.

Dar prin Europa bântuia nu numai fantoma comunismului, ci şi cea a fascismului. Presa românească de extremă dreaptă practica un antisemitism descreierat. „Jidanii la Palestina!“ era un slogan uzual. La alegerile din 20 decembrie 1937, Partidul Legionar „Totul pentru Ţară“, condus de Corneliu Zelea Codreanu, a câştigat un procent neaşteptat de mare, 16%. La 21 ianuarie 1938, Guvernul Goga-Cuza a emis Decretul-lege privind revizuirea cetăţeniei. A fost începutul legislaţiei antievreieşti din România, un proces de excludere civică a comunităţii evreieşti. Pe evreii din România (ca şi pe cei din Europa) îi aştepta tot ce era mai rău: umilinţe, discriminări, confiscarea proprietăţilor, concedierea, numerus clausus, exmatricularea din şcoli şi universităţi, stigmatizarea, pogromuri şi, în unele regiuni, chiar deportări, lagăre şi gropi comune. În memoria acestor victime public acest text în preajma datei de 9 octombrie, Ziua Holocaustului în România.

Puţini au fost cei care, la sfârşitul anilor ’30, au bănuit dezastrul care avea să vină. Premoniţia lui Marcel Iancu a funcţionat corect. În toamna anului 1938 el şi-a întors privirile spre Palestina. Era înfricoşat de sumbra Românie care se prefigura. Ar fi putut să emigreze oriunde, la Paris de exemplu, dar tot continentul se rinoceriza, aşa că Iancu era – cu cuvintele sale – „sătul de bătrâna şi ofticoasa Europă“.

Pogromul de la Bucureşti

Şi totuşi, Marcel Iancu nu a rămas definitiv în Palestina în 1938. S-a întors la Bucureşti după vreo şase luni. Nu a emigrat nici în 1939-1940. Să abandonezi totul şi să pleci cu familia într-un ţinut necunoscut şi nesigur nu era uşor. În plus, a fost mereu prins cu diverse proiecte, fie cu cele de arhitectură, fie cu expoziţia personală de pictură din 1939 (împreună cu Miliţa Pătraşcu).

Trauma emoţională s-a produs în zilele de 21-23 ianuarie 1941, în timpul rebeliunii legionare. România se rinocerizase complet. Cartierele evreieşti au fost atunci atacate, sinagogile au fost incendiate, prăvăliile au fost jefuite, peste 120 de evrei au fost torturaţi şi ucişi în mod bestial. Unul dintre evreii omorâţi în acele zile a fost chiar cumnatul lui Marcel Iancu, Mişu Goldschläger, fratele soţiei lui Iancu şi al scriitorului avangardist Jacques Costin. Pe acest „Mişu“ îl saluta Marcel Iancu în încheierea scrisorii trimise de el de pe vapor în septembrie 1938. Se pare că familia l-a găsit mort pe Mişu Goldschläger la abatorul din cartierul Străuleşti, împreună cu alte cadavre de evrei înfipte în cârligele de măcelărie folosite pentru vitele tăiate.

Mihail Sebastian a urmărit stupefiat „rebeliunea legionară“ din apartamentul său de la ultimul etaj dintr-un bloc de pe Calea Victoriei (lângă actualul sediu al GDS). A scris pagini întregi în jurnal despre pogromul de la Bucureşti. Câteva pasaje sunt legate de subiectul în discuţie: „Un mare număr de evrei au fost ucişi în Pădurea Băneasa şi aruncaţi – cei mai mulţi goi – acolo, scria Sebastian la 29 ianuarie 1941. Se pare însă că un lot şde evreiţ au fost executaţi la abator, la Străuleşti. Şi unii, şi alţii, înainte de a fi ucişi, au fost probabil groaznic mutilaţi. Fratele lui Jacques Costin şMişu Goldschlägerţ abea a putut fi recunoscut la morgă de rude. Avea numai în cap patru găuri“. Peste câteva zile, Sebastian adăuga în jurnal următoarele: „Ceea ce te încremeneşte mai ales în măcelul de la Bucureşti este ferocitatea absolut bestială cu care s-au petrecut lucrurile. (...) Acum se dă ca absolut sigur că evreii măcelăriţi la abatorul din Străuleşti au fost atârnaţi de beregată de cârligele abatorului, în locul vitelor tăiate. Pe fiecare cadavru se lipise o hârtie: «carne cuşer»“ (Sebastian, Jurnal, Editura Humanitas, 1996, pp. 297-299).

Sionismul – fiica antisemitismului

Terifiat de aceste scene apocaliptice, Marcel Iancu – având de protejat o familie formată numai din femei şi fete (mamă, soţie şi două fiice) – a luat hotărârea tranşantă de a emigra imediat în Palestina. Şi a făcut-o, de data aceasta definitiv. Fratele său făcuse deja acest pas în 1939. Nu întâmplător se spune că „sionismul a fost fiica antisemitismului“. Cu cât antisemitismul a fost mai puternic, cu atât mişcarea sionistă a fost mai puternică.

Familia Iancu a urmat un drum lung şi greu până în Palestina, prin Turcia, Liban şi Siria. Marcel Iancu a trăit în Israel până în 1984, până la vârsta de 89 de ani. Anul acesta, la 21 aprilie, s-au împlinit 25 de ani de la trecerea sa în nefiinţă. A fost un remarcabil arhitect, pictor şi animator al vieţii culturale israeliene. În 1953 a înfiinţat colonia artistică de la Ein Hod (un sat la sud de Haifa) şi în 1983 a inaugurat Muzeul DADA, care îi poartă numele. A fost distins cu Premiul Naţional Israel (1967). I s-au organizat multe expoziţii personale, la New York (1950), Milano (1961), Paris (1963), Tel Aviv (1959 şi 1972) etc. Din păcate, nu a mai călcat niciodată în ţara în care s-a născut, România, şi în care a lăsat o imensă moştenire artistică şi arhitecturală. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22