De același autor
În iunie 1971, vreme de vreo două săptămâni, după telejurnalul de seară urma o emisiune de o oră pe care mai toți românii o urmăreau cu un amestec de curiozitate și stupoare: era un film cu peripețiile din ziua în curs ale vizitei lui Nicolae Ceaușescu în China și Coreea de Nord. Nu știu cum rezolva Televiziunea Română problemele tehnice, cert e că stilul prezentării in extenso a unor evenimente care avuseseră loc cu puțin timp în urmă sublinia semnificația simbolică a vizitei, semnificație la care propaganda subterană lucrase din greu. China devenea un mit pentru români – și nu numai pentru ei –, era un exemplu de soluție politico-economico-socio-culturală care spărgea toate tiparele cunoscute. China fascina. Iar Primul Fascinat al țării s-a lăsat dus de val. Rezultatele se cunosc.
Cu toată tehnica superioară de-acum, din vizita domnului Ponta în China n-am văzut la fel de multe filmulețe – propaganda e obligată să lucreze mai fin –, dar am remarcat aceeași fascinație ușor infantilă. Sigur, toată omenirea privește China ca pe un fenomen straniu, mitul Chinei e (cum se zice azi) rebrenduit, numai că expresia și cuvintele domnului Ponta trădau o admirație suspectă. De ceva vreme primul ministru ne spune cât de importantă e pentru România relația cu China, lăsându-ne să înțelegem că o preferă relației cu Occidentul.
Și e firesc. Nici o gazetă chinezească n-ar scrie despre plagiatul domniei sale. Nici un lider chinez nu i-ar atrage atenția asupra independenței justiției, n-ar reacționa la vreo „marți neagră”, n-ar pomeni o vorbă despre corupție, nu s-ar arăta scandalizat de manevrele prin care se încearcă instaurarea unui partid-stat, n-ar sări în apărarea democrației. Liderii chinezi sunt prea pragmatici ca să-și bată capul cu asemenea fleacuri. Apoi, China e totuși o dictatură și una dintre dintre cele mai corupte țări din lume. Succesul ei economic e un fenomen, dar un fenomen fără vreo legătură cu drumul urmat de Occident. El ține de un cu totul alt tip de cultură, de alte condiții istorice și demografice. Nici una dintre acțiunile domnului Ponta care pun Europa și America pe jar nu i-ar deranja pe chinezi – singurul lucru la care ar protesta ar fi o eventuală vizită a lui Dalai Lama la București. N-are decât să se ducă la Londra, Berlin sau Paris, la noi n-are ce căuta. Atâta pagubă!
Nicolae Ceaușescu și Victor Ponta nu par să fi fost prea interesați de subtilitățile taoismului sau ale buddhismului chan. Ei au fost fascinați de putere, de acea putere colosală a înregimentării pe care o degajă China. Același tip de fascinație au trezit, cu ceva vreme în urmă, și Hitler, și Stalin. Realizări mărețe în economie obținuseră și ei – în gazetele din Occident apăreau în anii ’30 articole elogioase despre toate minunile astea. Fenomene au fost și Germania lui Hitler, și Rusia Sovietică. N-am căderea să judec eventualele avantaje economice pe care România le-ar obține dintr-o relație privilegiată cu China, dar nu pot ignora legătura dintre jocul politic și cel economic. Odată ce am fost primiți într-o familie în care politica se face după niște reguli clare, riscăm să intrăm în combinații dubioase.
În privința asta există o profundă asemănare între Nicolae Ceaușescu și Victor Ponta: amândoi au jucat (sau joacă) sistematic pe cartea duplicității. Una spunem, alta facem, în ideea că suntem mai șmecheri decât ceilalți, că-i păcălim ca pe niște copii tâmpiți. Dacă Nicolae Ceaușescu avea scuza unei conjuncturi delicate, Victor Ponta n-are nici una. Ceea ce par să nu fi aflat încă primul ministru și mulți dintre politicienii noștri e că facem deja parte dintr-o alianță și dintr-un sistem european care exclud ambiguitățile. Suveranitratea noastră e garantată la fel cum e garantată, de pildă, cea a Olandei sau a Portugaliei. Nu mai suntem prinși între imperii, ci facem parte dintr-unul, nu mai avem motive să invocăm vorbele amare ale cronicarului. Dacă în ultimul timp imaginea României, de care facem atâta caz, a avut un câștig, acela s-a legat de adoptarea unei poziții tranșante, de renunțarea la jocul dublu – cu alte cuvinte, de înțelegerea și acceptarea situației în care se află acum România. Or, tocmai ăsta e lucrul pe care domnul Ponta îl sabotează.
Îmi vine în minte un scenariu. Poate că ideea de a o propune la Bruxelles pe doamna Crețu, evident nepotrivită (ca să folosesc un eufemism), ascunde un calcul simplu – nu poate fi plasată decât într-un post mediocru, de unde decurg două avantaje: acela de a putea da încă o dată vina pe Băsescu și băsiști, și acela de a arăta că Europa ne distribuie într-un rol de mâna a doua, deci de a transmite, pe căi subterane, un nou mesaj antieuropean. Nu bag mâna în foc că așa stau lucrurile, dar e limpede că, prin toate acțiunile sale, domnul Ponta urmărește plasarea noastră pe o orbită europeană periferică, într-o zonă în care devenim tot mai puțin interesanți pentru Paris sau Berlin, și unde ne putem juca în voie cu umbre chinezești.
Acest plan n-ar avea sorți de izbândă dacă în ultimii ani în România nu s-ar fi declanșat o foarte bine coordonată și foarte bine țintită campanie de propagandă antioccidentală. Sărăcia provocată de rateurile guvernului naște reacții antieuropene și alimentează naționalismul resentimentar. Când vine vorba de porcăriile făcute de ruși, omul de la noi zice: „Las’ că nici americanii nu-s mai breji!” Când vine vorba de Europa, ne umflăm în piept că suntem români. Când vine vorba de ecologie, numai americanii și europenii au planuri mârșave cu noi, tot ce exploatează rușii e curat ca lacrima. Fără să am date concrete, bănuiesc că o mare parte din campanie e orchestrată de la Moscova. Ironia soartei: acum o jumătate de secol rușilor nu le convenea naționalismul nostru; azi le convine de minune. Nu știu dacă există vreo coordonare între PSD și Moscova, cert e însă că au interese comune – alimentarea unui naționalism care nu poate fi decât antioccidental, adică orientat împotriva sistemului din care se presupune că facem parte. PSD-ul pentru a se îndepărta de regulile lui stricte, Moscova pentru a-l slăbi.
Articol publicat și pe www.hotnews.ro
