Categorii

Site-uri recomandate

Anvelope vara

Magazin online vanzari Anvelope iarna ieftine

Pariuri sportive online

Poker Online

Adauga anunturi gratuite de mica publicitate

Bonus Pariuri Sportive - Pariuri Sportive online din Romania

Oferte Litoral

Inchirieri auto

Implant dentar, clinica stomatologica romano-franceza

Sports Cars

Implants dentaires

Implanturi dentare Bucuresti

Anvelope - de sezon la preturi promotionale

Cadouri

Traduceri - birou traduceri autorizate, traduceri legalizate, apostile si supralegalizari

Piscine - constructii piscine si magazin intretinere piscine

Incarcator baterii laptop - Accesorii laptop

Cabinet stomatologic Timisoara - implanturi dentare, endodontie, estetica dentara

Politica | Editie scrisa

24.01.2012

Luciditatea protestului apolitic

de Stefan Vianu

5 comentarii

Cum se face că oameni înzestraţi cu raţiune preiau în mod mecanic formulele unei grupări politice pe care ei înşişi o califică drept execrabilă?

Fenomenul „primăverii arabe bucureştene“, aşa cum a fost numit de un analist politic pripit, nu mi se pare a fi deocamdată decât unul al exprimării unor nemulţumiri colective mult timp reduse la tăcere. Fenomen explicabil, fără îndoială, dar care cu greu poate fi confundat cu cel al unei aspiraţii spre libertate. Formularea acestei distincţii îmi dă posibilitatea de a denunţa o altă confuzie, previzibilă şi ea, dar mai cinică, mai absurdă, mai impardonabilă: identificarea acestor mişcări de masă – ale unor mase dezorientate şi mute, care află un acces nesperat la propria lor vizibilitate – cu Revoluţia din decembrie ’89 sau cu Piaţa Universităţii din ’90.

Lipsa de memorie şi orbirea voluntară sunt sursa ignorării unui fapt important, anume acela că Piaţa Universităţii a fost de la bun început şi în mod esenţial un protest inseparabil de un discurs; care cuprindea, aşadar, şi un proiect de societate, din care s-a născut, pe cale de consecinţă, societatea civilă a anilor ’90 pe care mulţi o regretă azi şi care constituie, poate, obiectul unei obscure aspiraţii. Rememorarea acestui fapt pune în evidenţă, prin contrast, caracterul mişcării din ianuarie 2012: o mişcare a neputinţei şi a dezorientării, a lipsei de scop, aşadar, a refuzului dialogului. Acest refuz face din mulţimea care se adună în fiecare seară în centrul oraşului o masă manevrabilă sau, în orice caz, recuperabilă de politicienii opoziţiei, în ciuda faptului că aceştia sunt detestaţi de manifestanţi. Despre aceşti politicieni nu vorbesc aici decât în treacăt. Ei formează alianţa politică în care partidul principal îl are ca membru de onoare pe Ion Iliescu: cred că această prezentare este suficientă.

În ce sens mulţimea, care a arătat că nu-i doreşte, este totuşi manipulată de aceştia? Într-un sens, aş spune, obiectiv. Singurul scop comun al acestei mulţimi altminteri eterogene este demisia guvernului actual şi dispariţia de pe scena politică a lui Traian Băsescu. Acest scop pur negativ – din păcate, un scop pozitiv nu există (încă) – se suprapune atât de bine, aş zice „perfect“, cu cel al Uniunii Social-Liberale, încât aceasta nici nu putea visa la ceva mai bun pentru ea. Să nu uitam că până şi în sondajele relativ suspecte, USL era în cădere liberă, cădere ce, odată cu accesarea fondurilor europene şi continuarea revenirii economiei, s-ar fi confirmat. Or, iată că apare, în mod nu chiar atât de spontan, pretind unii analişti, această mişcare populară, deocamdată modestă, dar care, prin televiziuni, capătă proporţii însemnate şi care ar putea, cu ajutorul televiziunilor, să devină efectiv de proporţii mari: un cadou nesperat oferit Partidului Social Democrat şi aliatului său.

Consecinţele acestei reveniri în forţă a partidului lui Ion Iliescu românii le vor simţi, poate mai curând decât îşi imaginează, pe pielea lor, însă nu despre asta îmi propun să vorbesc aici. Deocamdată, mă preocupă acest fenomen bizar: cum se face că oameni înzestraţi cu raţiune preiau în mod mecanic formulele unei grupări politice pe care ei înşişi o califică drept execrabilă? Voi propune o dublă explicaţie înainte de a formula o concluzie care lasă totuşi loc speranţei.

Prima explicaţie se situează la nivelul vieţii politice actuale. Partidul Democrat Liberal a dat dovadă, în exerciţiul puterii, de o surprinzătoare incapacitate de comunicare izvorâtă din aroganţă, fără îndoială, şi dintr-o flagrantă lipsă de cultură politică. Aşa cum spunea un înţelept antic, cu toate că Raţiunea este universală, ei fac ca şi cum ar fi numai a lor, fiind incapabili să asculte şi să vorbească în mod sensé. Atât de incapabili, încât nici acum, în ceasul al doisprezecelea, nu se arată deschişi spre dialog decât într-un mod formal, deci inexistent. Ei nu vor să înţeleagă că politica a fost, este şi va fi, în mod esenţial, şi comunicare. Este ceea ce Traian Băsescu înţelesese instinctiv perfect; doar instinctiv, din păcate, căci, dacă ar fi înţeles într-adevăr acest lucru, nu ar fi ajuns la izolarea (specifică exerciţiului îndelungat al puterii?) în care se află şi în care erorile sunt inevitabile. Cât despre membrii PDL, poate că vor realiza în sfârşit că performanţele tehnice, rezultatele economice bune, confirmate de toate instituţiile occidentale – singurele care contează –, nu sunt suficiente; că „poporul“ are nevoie, în momentele dificile pe care le traversează, şi de vorbe bune, de acele cuvinte prin care politicianul arată că este, în mod esenţial, un om.

A doua explicaţie o completează pe prima. Opacitatea puterii nu justifică orbirea acelor oameni care se adună în fiecare seară, ale cărei consecinţe politice şi economice sunt previzibile. Putem înţelege că rezultatele economice, simple cifre, sunt literă moartă pentru unii dintre cei care sunt acolo, pentru cei care nu mai pot răbda. Paradoxul este că nu toţi manifestanţii sunt perdanţii măsurilor dure care, la drept vorbind, au salvat ţara de la un (semi)colaps economic, de genul celui cu care se confruntă acum Grecia şi Ungaria. Dincolo de disperarea cauzată de sărăcie există o revoltă parţial justificată, am văzut mai sus în ce sens, parţial cu totul oarbă. Cineva spunea că mulţimea adunată în centrul oraşului ar fi de tip „postmodern“. Nimic surprinzător, din moment ce epoca noastră e deja dincolo de modernitate, însă acest lucru merită explicat. Mentalitatea omului de azi se caracterizează nu atât printr-un refuz direct al raţiunii, prin eliberarea iraţionalului demonic ce poate deveni diabolic, cât printr-un scepticism faţă de raţiune: o neîncredere în raţiune, în gândire, în discurs, în dialogul veritabil, argumentat. Omul de azi nu simte vreun disconfort în momentul în care, întrebat de ce face un anumit lucru, nu ştie ce să răspundă. Sau răspunde prin nonsensuri de genul „să ocupăm“ – ce? pentru ce? –, nerealizând că nu „ocupă“ decât un spaţiu şi că nu face deocamdată decât să ofere puterea unor politicieni interesaţi, cel puţin în aceeaşi măsură ca politicienii actuali, de putere, de căpătuiala rapidă, şi de nimic altceva. Ei sunt cei care vor „ocupa“. Iar până atunci ştim ce va urma: haosul. Compromiterea relansării economice, sărăcirea continuă a ţării. Fiecare trebuie să se gândească dacă această posibilitate este doar o ameninţare a celor de la putere, o simplă sperietoare.

Speranţa este în faptul că la omul de azi, fie „simplu“, fie intelectual, predomină scepticismul, care este o formă de oboseală. Însă amorţeala minţii nu este o stare firească. Omul iubeşte, înainte de orice, activitatea – de ce nu şi pe cea a gândirii? Din această imensă confuzie ar putea apărea, nu ştim cum, ca în tablourile lui Klee, o săgeată, o primă orientare. Oamenii de bună-credinţă şi, nu în ultimul rând, cei care ies în stradă ar trebui să admită că nevoia de orientare nu poate fi sufocată la nesfârşit. Luciditatea nu este o stare, un privilegiu al unora: este o obligaţie morală, şi nimic altceva. Prin ea omul accede la umanitatea sa. //

Cuvinte cheie: protest, apolitic, voluntar, Piata Universitatii, dezorientare, miscare

Referinte:

Comentarii (5)

Adauga comentariu