Limba romana participa la limba germana in care scriu

Ai scris vreodata literatura in limba romana?
In limba romana n-am scris niciodata. Stiam putin limba romana de la scoala din sat, dar, bineinteles, acolo n-am invatat-o destul, pentru ca erau numai cateva ore pe saptamana. Iar in afara scolii nu se vorbea romaneste deloc, pentru ca in sat erau numai nemti. Svabi.

Da, svabi. Si profesorii nostri de romana tot svabi erau, doar medicul si politistul erau romani. Si cu amandoi, desi din motive diferite, era mai bine sa nu ajungi sa ai de-a face. M-am dus pe urma la oras si dupa facultate am lucrat intr-o fabrica. Atunci a fost prima oara cand eu eram singura nemtoaica si toti ceilalti din jurul meu erau romani sau unguri. Dar si cu ungurii, daca nu stiai maghiara, tot romana era limba comuna. Deci, acolo, in fabrica am inceput in fiecare zi, de dimineata pana seara, sa vorbesc numai limba romana. Aveam o prietena romanca, ea nu intelegea deloc germana si, pentru ca eram foarte apropiate, am invatat romaneste. Cred ca a fost un noroc pentru ca, neavand limba romana ca limba materna si invatand-o mai tarziu, cand deja aveam o privire fixata pe literatura si estetica limbii, mi-am dat seama din capul locului ce multa poezie exista in limba romana, ce multe comparatii si metafore. De multe ori mi-a aparut spontan in minte comparatia intre cum se spune in limba mea si cum se spune in limba romana. Si mi-am dat seama ca limba romana priveste acelasi lucru cu totul altfel decat limba mea materna si, din punct de vedere al structurii psihice, de multe ori, privirea asta mie mi-era mai aproape...

Cioran descrie limba romana - in comparatie cu franceza - ca fiind mai primitiva, dar mai concreta...
Da, sigur. Cred ca limba romana nu se lasa prea usor bagata in notiuni abstracte. Dar, pe de alta parte, spontaneitatea ei este mult mai mare, cred ca e mult mai vie si sunt mult mai multe nivele, mai ales in domeniul sentimentelor, al relatiilor. In germana, de exemplu, daca ai un iubit si vrei sa-i spui un cuvant gingas, ii spui schatz - schatz inseamna comoara. Pe cand in romana exista atatea cuvinte pentru acelasi lucru, e mult mai multa tandrete si de aceea e mai greu de tradus. Sau la copil, "pui de om". Küken, pui in germana, se refera numai la pasari si e un cuvant foarte rigid, un cuvant care are atatea colturi si cu k-ul asta, deci nu poti sa il folosesti nici macar la un animal mic, daramite sa-l adaptezi la un om. Pentru cineva care scrie, este un foarte mare avantaj ca nu numai limba ta sa fie singura statie a cuvintelor. Trebuie sa stii ca exista statii diferite, ca fiecare lucru arata altfel. De pilda, "crin", in romana, este un domn. Daca ma uit la el si gandesc in limba romana, am alte imagini decat in germana.

Ce este "crinul" in germana?
"Die Lilie" este o fata, o doamna. Si asa e si cu plopul, "die Pappel". Si toate celelalte, soarele, luna, toate sunt invers. Cand se schimba genul, se schimba toata imaginea din mintea mea. De ce in limba romana crinul este de genul masculin? Pentru ca romanii privesc planta respectiva ca pe o faptura masculina, iar vorbitorii de limba germana vad in ea o faptura feminina. La fel se intampla cu obiectele. Si deci toate lucrurile astea s-au amestecat in viata cotidiana, in ceea ce faceam in mod obisnuit, pe unde m-am dus. Am spus de multe ori ca eu cred ca limba romana scrie cu mine, chiar daca eu nu scriu niciodata o fraza in limba romana. Dar limba romana participa la limba germana in care scriu. Pentru ca eu nu pot sa despart in capul meu ce am dintr-o limba si din cealalta. Sunt lucruri traite, sunt imagini amintite si limbile se amesteca. Nu pot sa impart viata in doua limbi, nu functioneaza asa, n-are rost si nici nu vreau.

Intelegeam cuvintele, nu intelegeam situatiile

Cat de diferita este limba germana care se vorbea in Romania fata de limba germana de aici? A fost grea trecerea de la una la alta?
Exista mai multe limbi germane. Limba mea materna este, de fapt, un dialect de la tara, din satul parintilor mei, si el se deosebeste foarte mult de limba literara germana. Mai era insa si limba literara de-acolo, cu un vocabular foarte asemanator cu cel de aici, in afara de niste notiuni care nu existau, pentru ca nu exista nici realitatea. Fiecare forma de limba cotidiana se dezvolta din necesitatile unei societati, unei realitati. Dar nu insemna ca eu nu intelegeam ce citeam din cauza ca realitatile din Romania si Germania erau atat de diferite si multe domenii actuale in Germania lipseau cu desavarsire in Romania. Timp de 20 de ani, noi am citit carti in limba germana, am citit Der Spiegel si ziare de la Goethe Institut, deci chiar daca numai din scris, vocabularul acesta il stiam. Problema a fost alta: nu am inteles situatiile. Deci am observat atunci ca pot sa pricep ce inseamna fiecare cuvant pana in ultimul milimetru si totusi nu pricep situatia. Pentru ca situatia era alta, iar modul de comportare al persoanelor pe care le-am cunoscut aici era altul decat cel obisnuit in Romania. Cel mai des am observat asemenea "neintelegeri" in situatiile cand cineva voia sa fie ironic, glumet. Nu am priceput, de multe ori, ironia sau n-am inteles ce era de ras in situatia respectiva. N-am inteles, de fapt, continutul situatiei, desi intelegeam continutul limbii. Si asta pentru ca veneam dintr-o cu totul alta viata.

Printre masini si muncitori, cu dictionarul in mana

De fapt, cum ai ajuns in fabrica daca ai terminat Facultatea de Filologie?
In fiecare an la Filologie erau unele repartizari in industrie. Eu am fost repartizata in Moldova, pentru ca faceam parte din Aktionsgruppe si autoritatile voiau sa ne desparta. Era parca in 1985. Au incercat sa ne arunce in colturi atat de departate geografic, incat sa nu mai putem sa ne vedem decat in timpul unei vacante mai lungi. M-am dus acolo in Moldova, sa vad ce era. Era un catun, nu un sat. Scoala nu avea nici macar podele, iar cei de acolo nici nu au vrut sa stie de mine, pentru ca era o profesoara de germana din partile locului care voia sa-si mentina postul. I-am spus atunci ca n-am de gand sa dau din coate ca sa ii iau postul, pentru ca mi se pare imposibil de stat acolo. M-am intors, decisa sa nu ma duc la repartitie. Si atunci mi-a venit de doua ori somatie sa platesc banii pentru facultate. Intre timp am incercat sa gasesc ceva. La Tehnometal era un director care fusese ziarist inainte la Drapelul Rosu, dar cei de la Neue Banater Zeitung - unde facusem practica in timpul studentiei - il cunosteau, deoarece redactiile erau in aceeasi cladire. Acestia au vorbit cu el si m-a luat la fabrica. Asa am ajuns traducatoare la Tehnometal. Si am tradus descrieri de masini, desi eu habar n-aveam de ele. Era ceva groaznic. Aveam un dictionar gros cat trei caramizi si cautam in el la fiecare cuvant. Dar problema era ca pentru fiecare masina, presa hidraulica si mai stiu eu ce, trebuia sa si stii la ce masina te referi. Pentru ca la fiecare notiune pe care o gaseam in dictionar erau vreo trei-patru variante. Eram toata ziua cu telefonul in mana sau ma duceam jos si intrebam muncitorii care cuvant este cel indicat.

Incepusesi sa scrii literatura?
Incepusem, atunci, da. La fabrica am inceput.

Dar te gandisesi inainte ca vei scrie?
Am scris poezioare si in revistele liceului, lucruri foarte penibile, daca ma uit acum la ele, mi se par infantile. Dupa aceea m-am lasat si mi-am zis: "fiecare om are perioada poeziilor". N-am mai facut nimic decat dupa ani de zile, dupa ce terminasem facultatea si eram la fabrica. Eram tot cu Aktionsgruppe, eram un fel de prietena a tuturor, dar care in timpul acela nu scria. Prietenii mei mi-au tot reprosat ca nu fac nimic, ca sunt delasatoare si lenesa si mi-au dat de citit. Adica au incercat sa ma instruiasca, sa am in cap literatura care imi trebuia ca sa pot scrie.

Scrisul sub presiunea vietii

Deci ai avut modele de literatura?
Nu, dar eram in contact cu literatura si eram in contact cu persoane care scriu. Si m-a interesat fenomenul. Si atunci am inceput, din nou, dar asta pentru mine a fost de parca as incepe pentru prima oara, pentru ca a fost cu totul altceva. Am inceput sa fac proza. Murise tatal meu si...

Cati ani aveai? 24?
Nu, am fost mai in varsta - aveam 26. Pentru situatia din Romania eram destul de batrana, toti ceilalti incepusera sa scrie de ani de zile. S-au intamplat multe lucruri care m-au obligat sa ma gandesc ce oare o fi viata asta si ce-i cu mine, cum am ajuns ce sunt si cine sunt de fapt si ce-i cu satul asta si cu parintii mei. In Tehnometal au inceput si problemele cu Securitatea, presiunea politica. Securistul intreprinderii a vrut sa ma racoleze. Eu am spus nu si nu. Atunci au inceput sa ma tracaseze. In fiecare zi, m-au chemat la secretarul de partid si la directorul intreprinderii, m-au sicanat intr-un hal... Tocmai divortasem de primul meu sot. Deci, nu mai era nimic sigur in viata mea, nu mai stiam ce-o sa fie, cum. Cred ca sub presiunea asta interioara am inceput atunci sa scriu pentru mine. Eu am crezut ca fac pentru mine, nu m-am gandit la literatura. Iar cei de la Aktionsgruppe au citit si au zis: "fa mai departe".

Ai avut de la inceput tonul acela foarte nou, foarte puternic?
Cred ca da. Tonul nu ti-l alegi, vocea pe care o ai depinde de structura ta interioara personala.

Eu nu cred in literatura ca literatura

Ce autori citeai atunci? Literatura germana. Din cand in cand si literatura romana, dar in primul rand literatura germana. Atunci pentru mine era foarte important Thomas Bernardt, un scriitor din Austria. Citeam si eseuri, si analize politice despre societate, pentru ca noi am fost politizati, intotdeauna ne-a interesat de ce oare tara asta a ajuns intr-o situatie atat de insuportabila, cum se poate sa existe o dictatura atat de sumbra, cum oare un dobitoc, venit de nu stiu unde, ajunge dictator cu cultul personalitatii si toata societatea se apleaca in fata lui. Cum de nu exista nici un punct de sprijin sau un moment sincer in jurul tau. Si tot vocabularul asta gretos ideologic. Pentru mine toate astea s-au suprapus, s-au combinat. Eu nu cred in literatura ca literatura. Am inceput cu eseuri, cred, si cu carti si despre SS, Eugen Kogon, Der SS-staat, sau eseuri despre national-socialism, despre Al Treilea Reich, pentru ca am vrut sa cunosc si implicarea minoritatii din care vin si falsificarea imensa a istoriei oficiale in Romania, in care totdeauna noi am fost numai de partea Aliatilor si cu Uniunea Sovietica. Dar am schimbat frontul in penultima zi si pana atunci am ucis evrei, am ucis tigani, a avut loc procesul lui Antonescu.

Trebuie sa spui de la inceput: "cu mine nu se poate"

Toate astea m-au preocupat. Si dupa aceea, faptul ca in istoria oficiala numai nemtii si ungurii au fost fascistii, iar romanii, deloc. M-au enervat toate astea. M-a enervat si ca toti nemtii erau aratati ca fascisti. Cand eram copil, in catun acolo, duminica ne duceau la cinema, ca sa nu putem merge la biserica, si tot ne aratau la inceputul anilor '60 filme cu fritzi, intotdeauna cu dobitocul asta de neamt SS, de parca romanii nu au avut de a face cu treaba asta, ei au fost onesti si noi eram pui de fascisti. Din toate astea am inceput sa ma preocup. Si taica-meu, si cred ca multi, nu numai in satul ala, dar in toata minoritatea asta, nu discutau aceste lucruri. Pentru ca in Romania nu s-a discutat onest despre trecut, despre fascism si national-socialism. Si prin asta nemtii au avut un motiv in plus sa nu discute nici ei despre rolul lor, pentru ca si-au zis: "Daca majoritatea nu discuta si noua ni se da in cap, noi nu putem sa discutam din propria noastra initiativa despre noi". Cred ca tacerea majoritatii a fost un motiv in plus ca sa nu se distanteze de trecutul lor nici cei din minoritate. Tatal meu cred ca a avut 17 ani cand s-a dus in armata, in SS. Si eu, cand am fost in oras, eu tot i-am zis: "uite ce au facut nazistii si ce a facut Hitler! Cum ai putut tu sa fii atat de euforizat si orb si cum nu te-ai gandit niciodata in ce politica ai fost bagat, ca magarul - pentru ca el a fost un simplu soldat -, ai fugit ca magarul dupa criminali".

Si citind cartea asta a lui Kogon, atat de bine scrisa, care descrie atat de exact structura statului fascist, eu am citit, fara sa vreau, doua carti: am citit o carte despre fascism si am citit o carte care nu e scrisa de Kogon, dar e scrisa intre randuri despre societatea in care traiam eu. Pentru ca am vazut care sunt mecanismele dictaturii, am vazut cum se ajunge la ea, am vazut pe ce baza, cum se schimba limbajul, cum se adapteaza limbajul la represiune - si toate astea, fiind scrise acolo, eu am citit doua carti. Si atunci am zis: uite, eu am acum varsta taticului si acum depinde de mine. Daca ma acomodez si fac ce trebuie ca sa imi fie viata mai simpla, atunci nu pot sa-i reprosez lui ca a fost oportunist si pana astazi nu e in stare sa zica "Hitler e un criminal". Cred ca e mai simplu sa spui de la inceput: "cu mine nu se poate", decat sa te bagi in rand si dupa aceea sa iesi. Daca te-ai bagat, te-ai bagat. Pentru mine, experienta aceasta si studiul modului in care minoritatea noastra a ajuns sa fie a cincea roata a lui Hitler, si minciuna istoriei romane au avut o mare importanta pentru decizia mea. Aveam o greata fizica de sistemul din jurul meu si nu m-as fi putut adapta nici in ruptul capului. Nici nu-mi trecea prin gand. Si la fabrica, atunci cand am refuzat sa colaborez cu securistul, aveam colege care mi-au spus: "Vai de mine, sa vezi ce o sa patesti". Iar el mi-a spus: "O sa-ti para rau in fiecare zi de-acum inainte".

Te-a amenintat?
Da, sigur. Si cu moartea: "Te bagam in Bega. Exista si accidente de circulatie". Dar nici o secunda nu mi-a trecut prin cap ca as fi putut sa fiu de acord, sa-mi usurez viata prin colaborare. Nu as fi putut, pentru ca aveam o greata fizica. Si prietenii mei, si Richard, si Totok, toti, de multi ani erau tracasati de Securitate. Eu, fiind atat de apropiata de ei, stiam atat de mult despre Securitate si ce sunt in stare sa faca, si ce inseamna represiune, iar cand am ajuns la rand, stiam ce vine asupra mea. Deci nu eram naiva sau in afara lucrurilor.

Frica securistilor si a informatorilor

Dar nu-ti era nici frica?
Mi-a fost frica, dar cred ca eu de multe ori am zis: cred ca e mai usor sa rezisti in frica decat in asa-zisul curaj. Eu nu stiu ce inseamna curaj. Am intotdeauna impresia ca asa-zisul curaj este o notiune foarte artificiala. Cui nu-i e frica de moarte, de amenintare? Fiecarui om ii e frica. Iti e frica, dar nu poti sa schimbi situatia, stii ca asa este si te inveti sa traiesti cu asta. Daca as fi fost de acord sa colaborez cu astia, nu mi-ar fi fost frica? Cred ca frica ar fi fost mult mai mare. Si ar fi fost o frica dirijata de ei, pentru ca as fi fost la mana lor. O frica dirijata de ei, stiind ca ma au la mana, ca pot sa ma insarcineze cu ce vor ei, sa ma puna la cele mai abjecte teme sau sa ma impinga sa tradez prieteni sau oameni pe care ii iubeam. Cred ca frica asta ar fi fost mult mai groaznica decat frica asta pe care o aveam ca ei au sa ma termine; daca ma amenintau, poate aveau chef sa si faca ce spuneau. Frica mea insa cred ca a fost o frica foarte simpla in comparatie cu celelalte feluri de frici. Si scarba fata de mine - pai cum traiesti daca nu mai poti sa te respecti? Eu nu m-as mai fi putut respecta in continuare. Si cred ca asta e ceva mult mai grav decat sa-ti fie frica de represiune. Eu sunt convinsa, nici nu se poate altfel, presiunea psihologica a securistilor sau a informatorilor - nu pot sa-mi inchipui ca ei au trait o zi fara sa le fie frica. Frica fata de ei...
Si fata de ceilalti.
Sigur ca da. Si fata de toata lumea si fata de tine insuti.

Mi-a fost ciuda ca a trebuit sa plec

Ce ti-a fost cel mai greu atunci cand ai venit in Germania?
In primul rand am fost usurata, am fost sigura ca am scapat. Am si primit amenintari in continuare, dar intotdeauna m-am gandit ca daca ar fi vrut sa ma ucida, ar fi fost mai simplu pentru ei sa o faca acolo, in Romania, nu aici, cu complicatii si cu scandal. Deci, pe de o parte, am fost usurata. Pe de alta parte, cel mai greu a fost ca ajunsesem intr-o tara care functioneaza perfect si nu stiam multe lucruri foarte simple. Esti aruncata in varsta copilariei, nu stii cum functioneaza un automat de bilete, nu stii cum sa te comporti intr-un supermarket, nu stii cum functioneaza un WC public, cum bagi moneda sau... lucruri banale. Capul analiza situatii complicate, dar mana nu este in stare sa faca lucruri cel mai de la sine intelese, care in tara asta se invata la trei ani si tu ai 32. Asta te intristeaza si, chiar daca in mintea ta iti dai seama ca este o realitate obiectiva si ca nu ai de unde sa stii, te simti aruncat inapoi, intr-un colt. Si mi-a fost atat de ciuda ca trebuia sa plec! M-am gandit ca tara imi apartine mie in aceeasi masura in care ii apartine lui Ceausescu. Ce are el in plus? Eu am o biografie, el are o biografie. Eu n-am ucis pe nimeni, n-am distrus pe nimeni. Deci el, distrugand oameni si prin nerusinare, a ajuns sa puna biografia lui mai sus decat orice alta viata umana. Si asta asa de mult m-a scarbit si mi-a fost ciuda... Credeam ca Ceausescu o sa traiasca pe veci.
Dar n-a mai trait decat cativa ani.

Da, n-a mai trait decat trei ani, dar de unde se putea sti? Si abia ajungand aici, mi-am dat seama cate lucruri mi s-au furat in Romania, cate drepturi, si cele marunte. Si confort, si normalitate, si sa fii natural, sa nu fii tot timpul cu frica in cap, sa poti sa te comporti liber, sa gandesti civic. Nu sa nu ai aspirina, sa n-ai pasta de dinti... Ce jignire, ce jignire pentru om sunt astfel de lucruri! Sa ti se ia pana si dreptul la niste nimicuri care sunt de la sine intelese. Sau situatia din spitale. Sau in restaurant. Cand vedeam aici cum arata o farfurie cu mancare, cum iti vorbeste un chelner, cum arata ambientul, toate astea mi s-au parut o jignire intinsa pe 30 de ani: jignirea individului. Si asta in fiecare zi, de nu stiu cate ori m-am gandit: uite cum este normal si uite cum e acolo. Cum Dumnezeu?

Si ai o explicatie, dupa atata timp?
Pai eu nu sunt politolog, nu sunt sociolog, dar daca cineva se pune pe treaba si vede cum s-a instalat sistemul comunist, si ce s-a intamplat in anii '50, si cum am ajuns dupa aceea la tovarasul Ceausescu, si de unde l-au scos, si ce a facut inainte, si inventarul personalitatii lui cred ca se poate ajunge la concluzii care explica cateva lucruri. Cred ca da.

Cat de legata mai esti de minoritatea germana de aici?
Poti sa decizi de sute de ori in cap ca nu mai apartii de ei, adevarul este ca apartii de niste parinti, apartii de o minoritate si distanta pe care ti-ai facut-o rational in cap este dovada ca apartii de ei, altfel nu ar trebui sa-ti iei distanta. Apropierea ramane si devine teribil de complicata si, cu cat o analizezi mai mult, cu atat se face mai complicata. Si nu poti s-o rupi, nu se poate. Asta era si cu tatal meu, si cu satul, si cu minoritatea germana. Mi-au reprosat la prima carte ca am scris urat despre ei si ca ei n-au fost asa si unii din sat s-au recunoscut in niste personaje... In Vest, aici, landsmanschafturile au inceput sa faca o campanie contra mea.

Ce inseamna landsmanschafturi?
Svabii, care sunt organizati aici in Germania, au incercat sa-mi dea in cap unde au putut si sa intervina la institutii. Deci, am iesit in afara cercului lor, pentru ca n-am putut altfel. N-am putut sa-mi interzic sa gandesc, am incercat sa lucrez in capul meu, cu ceea ce am avut la dispozitie, detalii pe care le-am observat si detaliile acestea m-au dus acolo. N-am avut incotro. Cred ca este necesara o consecventa. Nu poti sa sari inapoi intotdeauna. Sa iti negi identitatea.
Da, dar e mult mai... nu-mi place cuvantul.

Avem mai multe identitati?
Eu n-am nici una. Acesta e intr-adevar un cuvant de lemn, parca e taiat in lemn. In ultima vreme, cu cat se reduc informatiile directe despre o persoana sau detaliile, cu atat mai mult se foloseste cuvantul "identitate". Si trebuie doar sa spui cuvantul asta magic "identitate" si fiecare e multumit, desi "identitate", de fapt nu inseamna nimic. Eu nu-l folosesc, pentru ca eu cred ca e un cuvant cu totul artificial, pentru a se eschiva de la ceea ce face parte din tine. Si daca se interiorizeaza (si asta e latura cea mai periculoasa a acestei notiuni), persoana respectiva se multumeste cu notiunea. Notiunea te scuteste sa te gandesti asupra ta. Si nu vreau sa ajung acolo.

In acesti ani cand ai dobandit un statut recunoscut, in care a trebuit sa te reconfirmi, la fiecare carte, ti-a fost uneori greu?
Cred ca da. Ca si orice alta persoana care scrie, nici eu n-am avut nici un fel de post instalat undeva. La fiecare carte s-au uitat destul de multi cu suspiciune la mine. Cred ca este un cliseu... Cand am ajuns in Germania, multa lume mi-a spus ca ar fi trebuit sa raman unde sunt, ca o sa-mi scot radacinile si n-o sa mai pot sa scriu, pentru ca am parasit toate. Asta m-a durut atunci foarte mult... Si cred ca multi au incercat sa dovedeasca, la a doua, a treia carte a mea, ca au dreptate. Dar aceasta nu a fost problema mea. Eu am incercat sa fac ce cred eu ca este important pentru mine. Am lucrat ce trebuie pentru mine si am publicat. Asta e tot.

Te schimbi tu insuti si atunci se schimba si ce scrii

Ai simtit nevoia sa schimbi ceva de la o carte la alta sau ai mers linistita inainte?
Am mers, ca si asa nu esti cu totul constient de ce faci acolo. Si atunci faci ce trebuie in momentul acela si, dupa ce ai terminat, nu mai poti sa analizezi sau sa reconstruiesti ce ai facut, una si alta. Daca ai noroc, iese bine. Nu, nu mi-am pus problemele astea. Ce as putea sa schimb? Te schimbi tu insuti si atunci se schimba probabil si ceea ce scrii, dar fara sa decizi in mod constient.

Dar cum ai ajuns din nou la poezie? Se pot numi doar poezie aceste doua splendide volume cu o grafica atat de originala si o perceptie simultana a literei, a desenului, a textului?
Am inceput foarte practic, acestea sunt cuvinte decupate din reviste. Am fost in deplasare sa fac lecturi publice, cateodata vreo zece zile sau doua saptamani in sir si atunci, in loc sa scriu vederi, am cumparat coli albe de hartie, si am cumparat ziare, lipici si o foarfeca si am taiat o poza dintr-un ziar si am lipit trei-patru cuvinte, si pe partea cealalta am scris, ca pe o vedere. Dupa un timp, acasa, mi-am facut un atelier, ca s-au adunat tot mai multe cuvinte. Si dupa aceea au aparut aceste vederi facute pentru momente concrete, practice, pentru anumite persoane. Alegeam niste cuvinte din ziar care intotdeauna cand le luam si erau singure pe alb deja insemnau mult mai mult decat in contextul din care le scosesem. Si fascinatia asta, cum se schimba un lucru cand il scoti din ce il inconjoara! Daca iei un cuvant si altul, si altul, si altul, si mai pui o poza, iese cu totul altceva. Si merge mult mai departe decat intentia ta. Asta m-a fascinat. Si cu rimele am fost obisnuita, pentru ca noi, acolo in Romania, de multe ori am avut zile cand toata lumea facea rime. Unul dintre noi dintre noi spunea ceva, celalalt trebuia sa raspunda in rima si numai in rima aveam voie si asa rima te ia in posesie.

Mai stiu niste scriitori, niste poeti pe care ii apreciez foarte mult, care lucreaza cu rima si poeziile nu sunt deloc netede. Adica s-au combinat foarte multe lucruri si am inceput sa fac si asa am ajuns la o obsesie pe care acum nu mai pot s-o las. E ca un drog. Se termina repede, e foarte fain. Daca faci lucruri scurte, dupa trei-patru zile intotdeauna ai ceva gata, te bucuri, esti grozav. Daca nu functioneaza, arunci deoparte, nu e asa un lucru mare. Si are foarte multa relatie cu viata, pentru ca o carte postala are numai o suprafata si toate trebuie sa incapa. Si trebuie sa ma gandesc ce pun si ce nu. E un training de esenta. Nu poti sa-ti permiti nimic inutil, trebuie sa faci socul poetic pe ultimul metru, nu ai mai mult la dispozitie. Dupa aceea, limbajul pe care il scot din reviste este un limbaj neliterar, asta este pentru mine de la sine inteles, nu ma apuc sa scot cuvinte din texte literare. Fascinatia asta ca poezia rezulta..., ca noi nu avem un limbaj al nostru. Foarte multi scriitori spun ca noi avem un limbaj poetic... Avem pe dracu’, avem numai limbajul oamenilor care nu scriu. Limbajul comun.
Si, daca limbajul asta il combinam, rezulta ceea ce se numeste poezie sau literatura. Astea sunt pentru mine lucruri foarte interesante. Asta inseamna ca esti inca in aceasta carte? Eu, de cand am facut cartea asta, am facut vreo doua sute de colaje noi. Cand o sa ajung la saturatie, o sa vreau iar sa scriu proza. Dar nu merge si una si alta deodata, pentru ca intri cu totul altfel in text, ai alta dispozitie interioara. Forma scurta iti face o matrice interioara cu totul diferita, si eu nu pot sa-mi schimb matricea toata ziua. Si forma scurta imi acapareaza toata fantezia, nu mai am o fantezie pe de laturi disponibila acum pentru o proza. Nu merge. Cand ma satur de asta, atunci vine cealalta faza. Asa cred.