Pe aceeași temă
De-a lungul anilor am scris pe larg despre natura ideologiei comuniste, inclusiv despre destinul marxismului in societatile de tip sovietic. M-am referit, in acest context, si la declinul stiintelor sociale in Romania, la criza filosofiei, sociologiei si a politologiei. Vreau insa sa afirm ca, in pofida inregimentarii oficiale, a camasii de forta impusa de un regim tot mai orientat spre un nationalism autarhic si morbid-narcisist, au continuat sa existe retele de comunicare subterana, micro-nuclee care au permis supravietuirea interesului pentru valori spirituale necontaminate ideologic. Nu mai putin important, la sfarsitul anilor '80, putem spune, marxismul incetase sa mai fie sursa de legitimizare a sistemului (regimul il trata pe Marx precum "bunul Moses Mendelsohn pe Spinoza: ca pe un caine mort"). Cat priveste abordarea traditiei ideologice reale a stangii, din care, teoretic cel putin, regimul se revendica, era vorba de un subiect tabu. Marxologia era denuntata drept propaganda anticomunista, iar ceea ce se oferea sub numele de "socialism stiintific" nu era decat un ridicol exercitiu apologetic (nu ma refer la ce indrazneau sa spuna oral unii profesori, ci la textele tiparite). Despre leninism nu se dadeau decat informatii anoste, iar stalinismul nu exista ca subiect de reflectie. In ce ma priveste, am devenit marxolog mai mult sau mai putin pe cont propriu (ceea ce nu inseamna ca nu sunt indatorat profesorilor Alexandru Valentin, N. Tertulian, Ovidiu Trasnea, Florica Neagoe, Ion si Janina Ianosi, Nicolae S. Dumitru, Niculae Bellu si Constantin Nicuta pentru atatea pasionate discutii despre tanarul Marx, alienare, Ernst Bloch, Scoala de la Frankfurt, grupul din jurul revistei Praxis, Kolakowski etc).
Cu timpul, asemeni atator altor marxisti critici, am ajuns la o despartire de iluziile gramscian-lukácsiene si m-am apropiat tot mai mult de paradigma de gandire liberal-democratica, deci antitotalitara, ilustrata de numele unor Raymond Aron, Albert Camus, Hannah Arendt, Isaiah Berlin, Judith Shklar si Leszek Kolakowski. In cele ce urmeaza voi analiza in chip fatalmente succint ceea ce consider a fi un subiect crucial pentru intelegerea veacului XX, un veac in care, spre a relua o metafora a lui Leszek Kolakowski, "diavolul s-a incarnat in istorie" (este titlul cartii la care lucrez acum - The Devil in History: Communism, Fascism, and the Lessons of the Twentieth Century). Simplu spus, este vorba de tragediile rezultate din ambitii nemasurate si nesabuite de a forta cursul istoriei in numele unor idealuri abstracte menite sa rezulte in comunitati politice perfecte, totalmente non-contradictorii. Doua citate din Kolakowski pot face teza mea mai clara: "Diavolul este parte a existentei noastre. Generatia noastra a vazut destul din el pentru ca mesajul sa fie luat extrem de serios. Raul, sustin eu, nu este contingent, nu este absenta, deformarea, sau subminarea virtutii..., ci un fapt incapatanat si insurmontabil".
Al doilea citat: "Problema cu fanteziile utopice moderne, inclusiv marxismul, nu este ca ele se centreaza pe credinta, ci ca se centreaza pe credinta pretinzand a fi cunoastere..." (v. The Devil in History, Interview with Leszek Kolakowski, in George R. Urban, ed., Stalinism: Its Impact on Russia and the World, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1986, p. 261 si 277). Sau, cum spunea Martin Malia, diferenta dintre primii crestini si bolsevici este ca cei dintai stiau ca cred, in vreme ce Lenin si adeptii sai credeau ca stiu.
Legatura leninismului cu marxismul
In urma cu exact o suta de ani, in 1903, Partidul Social Democrat al Muncitorilor din Rusia se scinda in doua aripi: de o parte, gruparea moderata, condusa de Martov si prietenii acestuia (mensevicii). De cealalta, Lenin ca lider absolut al factiunii radicale (bolsevicii). Textul care a codificat motivele rupturii, o schisma cu implicatii formidabile pentru natura politicului secolul XX, a fost lucrarea lui Lenin Ce-i de facut?, publicata in 1902.
In aceste reflectii imi propun sa discut semnificatia rolului lui Lenin in geneza structurilor politice si institutionale care au jucat un rol esential in ceea ce distinsul ganditor George Lichtheim (cu mult timp inaintea controversatului volum al lui Ernst Nolte) a numit "razboiul civil european". De la bun inceput trebuie spus ca nu putem discuta leninismul fara a admite legatura sa cu marxismul (filiatiunea nu este una neechivoca, desigur, insa ea nu poate fi contestata). Lenin, spre desosebire de Marx, a accentuat factorul organizatoric ca determinant pentru succesul actiunii revolutionare. Pentru Marx, constiinta de clasa era un rezultat organic al dezvoltarii politice si ideologice a proletariatului (ma gandesc la faimoasa teza a lui Engels despre "proletariatul german ca mostenitor al filosofiei clasice germane", ca si la afirmatia tanarului Marx referitoare la relatia dialectica, deci mutual conditionata, dintre "critica armelor" si "arma criticii" pe drumul spre depasirea/ abolirea/realizarea filosofiei - Aufhebung). Intelectualii revolutionari erau cei care formulau doctrina, insa proletarii nu erau priviti ca o masa amorfa, in care un grup de autodesemnati "dascali" aveau misiunea de a injecta constiinta "adevarului istoric". Marx nu a propus partidul unic drept institutie totala si nu a vazut militantismul fanatic drept o conditie sine qua non a eficientei politice.
Spun aceste lucruri gandindu-ma la discutiile recente in jurul leninismului, inclusiv volumele filosofului marxisto-lukácsiano-lacanian sloven Slavoj Zizek (vedetizat in numeroase publicatii si aparitii academice si de larga circulatie, inclusiv un articol-profil in revista The New Yorker, in mai 2003). Este oare necesara resuscitarea paradigmelor redemptive ale stangii radicale si poate Lenin fi privit drept "model" intr-o asemenea intreprindere? Se joaca Zizek cu cuvintele, ori ne aflam intr-adevar intr-o epoca similara cu aceea din perioada 1914-1917, deci una de mari tulburari axiologice cand nu revenirea la Lenin, ci "repetarea gestului lui Lenin" (anume sfidarea totala a unui imaginar politic presupus inchistat) ar putea, in fine, redeschide spatiul gandirii si practicii emancipatoare? Ce ramane valabil din conceptul de totalitarism si in ce masura praxisul asociat cu numele lui Lenin (deci nu doar cel faptic, ci si cel atribuit, fie si prin uzurpare) poate fi separat de ororile Gulagului? Exista, spre a relua o mult discutata formula a lui Heidegger despre national-socialism, o "grandoare interioara a leninismului", tradata in practici politice abominabile?
Cum scria Leszek Kolakowski, marxismul a fost cea mai grandioasa fantasma filosofica nascocita de mintea umana. Simultan o eschatologie, soteriologie si teleologie milenarista, marxismul a reprezentat o constelatie mitologic-politica salvationista nascuta in conditiile crizei politice si valorice de la mijlocul secolului al XIX-lea. Deopotriva utopie si ideologie (in sensul lui Karl Mannheim), marxismul a construit un sistem de certitudini oraculare care, odata imbratisat de intelectuali in cautare de adevaruri ultime, dar si de proletari reali implicati in conflicte sociale reale, a devenit o religie seculara (o teologie politica revolutionara). Era vorba de o doctrina sociala radicala nascuta deopotriva din filosofia clasica germana si din socialismul utopic, de ceea ce Jacob Talmon a numit pe buna dreptate un mesianism politic. Dincolo insa de hubrisul sau absolutist, dincolo de ceea ce Robert C. Tucker numea "postulatul universalitatii", marxismul ar fi ramas o influenta doctrina sociologica si economica, daca nu s-ar fi produs ceea ce, in consonanta cu Claude Lefort, numesc mutatia leninista, respectiv geneza unei arme politice de o anvergura fara precedent (partidul revolutionar conceput ca organizatie militara, baricadata, cum ar spune Ken Jowitt, conspirativa, de tip garnizoana, spre a relua o formula a lui James C. Scott).
Aceasta este semnificatia analogiei propuse de Gramsci intre Lenin si Sf. Pavel-Lenin a transformat Weltanschaung-ul marxist intr-un praxis politic global inradacinat, precum in traditia terorismului rus, in cultul vointei istorice (desigur, e vorba de directia iacobina ingemanata cu narodnicism si mistica hegeliana rationalizata). Inventia institutionala a lui Lenin odata cu interventia sa temerara in praxisul socialismului rus si international (comparabila cu aceea a unor Trotki, Rosa Luxemburg sau, in sens opus, Eduard Bernstein) au generat entuziasmul unui Georg Lukács, care nu a abandonat vreodata admiratia sa pentru fondatorul bolsevismului. Referindu-se la atasamentul lui Lukács pentru viziunea lui Lenin despre politic, Slavoj Zizek scrie: "... Leninul (al lui Lukacs - n.a.) era acela care, à propos de sciziunea in cadrul social democratiei ruse intre bolsevici si mensevici, cand cele doua factiuni se luptau asupra formularii precise a calitatii de membru de partid asa cum era aceasta definita in program, a scris: «Uneori, soarta intregii clase muncitoare depinde de un cuvant sau doua din programul partidului.»" (Slavoj Zizek, Did Somebody Say Totalitarianism?, London, Verso, 2001, p. 116).
Secolul XX a fost in fapt secolul lui Lenin
Trebuie sa ne reamintim ca leninismul, ca o constructie ideologica pretins coerenta, omogena si autosuficienta, a fost de fapt o creatie de dupa 1923 a epigonilor (troika Zinoviev-Kamenev-Stalin): era de fapt rezultatul eforturilor lui Zinoviev si Stalin de a-l delegitima pe Trotki (in fapt, in epoca, persoana care se bucura de maxima incredere politica din partea lui Lenin). Se inventa astfel ceva numit "trotkism" spre a putea fi opus ortodoxiei dogmatic-bolsevice, respectiv "leninismul" ("marxismul epocii imperialismului si a revolutiilor proletare", cum scria Stalin). Pe de alta parte, sa nu pierdem din vedere ca bolsevismul era o realitate intelectuala si politica, o directie filosofica, etica si practic-politica totala si totalizanta in cadrul miscarii revolutionare mondiale (v. Nathan Leites, A Study of Bolshevism, Glecoe, Ill., The Free Press, 1953). Gratie lui Lenin, un nou tip de politica s-a nascut in secolul XX, una intemeiata pe fanatism, elitism, angajament neconditionat pentru cauza sacra a revolutiei, precum si o completa substituire a ratiunii critice prin credinta pentru auto-desemnatele "avangarde" de militanti (zeloti) iluminati (v. Gabriel Almond, The Appeals of Communism, Princeton, N.J, Princeton Univesity Press, 1954). Odata cu Lenin, militantul devine revolutionar de profesie (fie el de origine intelectuala ori proletara - Heinz Neumann sau Ernst Thalmann in KPD; Gheorghiu-Dej, David Fabian sau Lucretiu Patrascanu in PCR).
Leninismul, initial un fenomen cultural si politic rus, apoi unul de dimensiuni planetare, a fost piatra de temelie a unui sistem care s-a stins odata cu revolutiile din 1989-1991. Pe scurt, daca nu ar fi existat leninism, nu ar fi existat nici totalitarism, cel putin in varianta stalinista. Secolul XX a fost in fapt secolul lui Lenin - mai mult decat acela, sa spunem, al lui Stalin sau Hitler, desi in termeni de catastrofe umanitare, evident actiunile acestora au atins dimensiuni monstruos-paroxistice care l-ar fi oripilat, probabil, pe intemeietorul bolsevismului, altminteri, el insusi, departe de a fi ezitat sa recurga la arma terorii in masa. Tocmai de aceea, postcomunismul trebuie conceput ca o continua lupta pentru depasirea a ceea ce s-ar putea numi "deseurile leninismului" - un termen pe care l-am propus candva, elaborand pe marginea conceptului lui Ken Jowitt de "Leninist legacy" (mostenirea leninismului), deci o constelatie civilizationala care include profunde emotii, sentimente, nostalgii, loialitati, atasamente, fobii, aspiratii colectiviste, precum si atractie spre paternalism oligarhic si chiar corporatism.
Definitia leninismului
Jowitt a fost printre putinii politologi care au inteles atractia spre leninism ca fiind direct legata de aparitia unui "partid de avangarda" ca substitut pentru termenii de referinta traditional charismatici, de tip religios, mai cu seama in timpuri de criza morala si culturala: "Leninismul si nazismul au fost, fiecare in chip diferit, incercari perverse de a mentine si restaura o viata si un ethos eroice in opozitie cu un sistem liberal burghez individualist... Principiul definitoriu al leninismului este de a face ceea ce este ilogic, deci de a face impersonalul charismatic. In mod tipic, charisma este asociata cu un sfant ori un cavaler, cu un atribut personal, iar ceea ce Lenin a realizat este remarcabil. El a facut exact ceea ce a anuntat ca va face: a creat un partid de tip nou. A facut partidul charismatic. Oamenii au murit pentru partid." (The Individual, Charisma, and the Leninist Extinction, A Conversation with Ken Jowitt, Berkeley, Institute of International Studies, 2000).
Ceea ce s-a produs ulterior tine de suprimarea unor elemente distinctive ale leninismului originar, inclusiv o anumita diversitate de opinii la varf, birocratizarea dusa la absurd a aparatului de cadre (de aici celebra gluma privind succesiunea formatiunilor sociale: matriarhat, patriarhat, secretariat), aparitia cultului liderului absolut, structural diferit de cultul lui Lenin. M-am referit in aceste randuri doar la contributiile lui Zizek si Jowitt, pentru ca ele imi par simptomatice: primul vede in "actualizarea gestului lui Lenin" o dezirabila iesire din "continuumul represiunii" (in prelungirea gandirii lui Marcuse privind natura unidimensionala a constiintei politice contemporane si disparitia dimensiunii negativitatii, Zizek vorbeste despre un "Denkverbot"). Al doilea (Jowitt) exploreaza dimensiunile profunde ale extinctiei leniniste. In acest moment, cand ne confruntam cu noi atacuri totalitare, o reintoarcere la "actul lui Lenin" fara o introspectie devastatoare in randurile stangii ar fi, cred eu, o actiune iresponsabila. Seducator stilistic, elogiul facut de Zizek nu doar lui Lenin, dar si lui Lukàcs si Brecht, mi se pare asadar ca duce intr-o directie primejdioasa.
Lenin nu a fost promotorul unei "politici a adevarului", ci a facut din duplicitate si dispret pentru moralitatea clasica un titlu de onoare. Unica virtute reala, deci singura forma de bine, era ceea ce servea revolutia. Marea problema a leninismului (si a marxismului) a fost cecitatea morala, sacralizarea mijloacelor si desconsiderarea individului. In acest sens, orice ar spune Zizek, leninismul a deschis drumul totalitarismului. Iar modelul politic al partidului ultracentralizat si conspirativ, bazat pe celule, debarasat de ingredientele ideologice devenite vetuste, continua sa inspire aventuri totalitare menite sa distruga modernitatea liberal-burgheza.
Definitia data de Jowitt leninismului leaga componentele ideologice, emotionale si organizationale intr-o structura comprehensiv-dinamica:
"... leninismul poate fi cel mai bine conceput ca un sindrom istoric si organizational, intemeiat pe impersonalism charismatic: o strategie bazata pe o «eroare ingenioasa» conducand la industrializare/ colectivizare; si un bloc international condus de un regim dominant, cu aceeasi definitie ca si partile sale componente, actionand ca lider, model si suport." (v. Ken Jowitt, New World Distorder; The Leninist Extinction, Berkeley: University of California Press, 1992, p. 49).
Esenta leninismului este asadar legata de identificarea quasi-mistica cu partidul "celor alesi", asa cum a fost el definit de Lenin in lucrarile de tinerete (amintita Ce-i de facut?, dar si Un pas inainte, doi pasi inapoi, publicata in 1904). Este vorba de exaltarea organizatiei revolutionare ("dati-mi o organizatie revolutionara si voi rasturna Rusia" exclama Lenin in plin elan arhimedic), dar si de demonizarea "Celuilalt" (mensevik, kadet, eser, sustinator al libertatii criticii etc.). Dupa 1917, cand ruptura cu mensevicii este consumata, pentru Lenin locul fostilor amici politici, vazuti ca renegati si tradatori, nu poate fi decat in inchisoare (pentru pozitia lui Lenin in privinta terorii, v. excelenta antologie intocmita de Kostas Papaioannou, Marx et les marxistes, Paris, Gallimard, 2001, p. 314).
Partidul este investit cu atribute demiurgice, devenind practic substitutul clasei revolutionare - o elita investita de istorie cu misiunea salvarii umanitatii prin revolutie. Scrie Robert C. Tucker: "Revolutiile nu se petrec, pur si simplu, afirma el (Lenin, V.T.), ele trebuie infaptuite, iar aceasta infaptuire necesita o organizatie revolutionara constituita si functionand in chip adecvat. Marx proclamase venirea inevitabila si iminenta a revolutiei proletare socialiste. Pentru Lenin, aceasta venire nu era nici inevitabila, nici necesarmente iminenta. Pentru el - iar aceasta idee este fundamentala in documentul/carta al bolsevismului, desi niciodata nu a formulat-o in exact acesti termeni - revolutia nu putea avea loc in afara partidului. Nulla salus extra ecclesiam." (v. Robert C. Tucker, Lenin’s Bolshevism as a Culture in the Making, in Abbott Gleason, Peter Kenez and Richard Stites, Bolshevik Culture: Experiment and Order in the Bolshevik Revolution, Bloomington, Indiana University Press, 1985, pp. 26-27).
Drumul deschis spre cataclismele istoriei
Cum spuneam, leninismul este o forma de mesianism politic, mai exact spus o sinteza a eschatologiei revolutionare marxiste cu traditia radicala rusa. Este vorba de o prelungire deraiata a proiectului Luminilor, structural diferita de totalitarismul de dreapta, visceral opus democratiei si rationalismului. Spre a-l cita pe Jacob L. Talmon: "Stanga proclama bunatatea esentiala si perfectibilitatea naturii umane. Dreapta declara omul ca fiind slab si corupt. Ambele pot predica necesitatea constrangerii. Dreapta propovaduieste necesitatea fortei ca o modalitate permanenta de a mentine ordinea in randul unor fiinte sarmane si nedisciplinate, ca un mod de a le invata sa actioneze de o maniera diferita de natura lor mediocra. Totalitarismul stangii, cand recurge la forta, o face cu convingerea ca forta este utilizata doar spre a grabi ritmul progresului uman spre perfectiune si armonie sociala. Este asadar legitim sa folosim termenul de democratie cand ne referim la totalitarismul de stanga. Termenul nu poate fi utilizat in privinta totalitarismului de dreapta." (v. J. L. Talmon, The Origins of Totalitarian Democracy, New York, Praeger, 1960, p. 7). Bolsevismul, urmas al iacobinismului (in timpul polemicilor lor din perioada 1904-1905, Trotki il numea pe Vladimir Ulianov, Maximilien Lenin) si al conspirationismului lui Babeuf, ajunge in chip logic la ideea dictaturii partidului unic drept conditie indispensabila a succesului revolutiei.
Substratul acestui monism intolerant (dus la extrem de Stalin) este refuzul gradualismului empiric si anatemizarea liberalismului drept factor de dezintegrare a "vointei generale". Talmon are astfel dreptate cand scrie ca democratia totalitara se bazeaza pe "ipoteza unui adevar unic si exclusiv in politica". Este un mesianism politic intrucat "postuleaza o schema predeterminata, armonioasa si perfecta a lucrurilor, in directia careia oamenii sunt atrasi irezistibil, si la care vor ajunge in chip necesar. El recunoaste doar un plan al existentei, anume cel politic. Largeste aria politicului pana la a imbratisa intreaga existenta umana" (idem, pp. 1-2). Aici aflam samburele profund al gandirii lui Lenin: pentru a depasi politicul, acesta trebuie mai intai universalizat, inclusiv prin distrugerea societatii civile. Problema este deci ca pentru a obtine aceasta universalizare, toate formele de relatii umane contingente, imprevizibile, spontane, noncontrolabile trebuie sa fie nimicite. Eradicarea societatii civile este numitorul comun al totalitarismelor secolului XX si, in aceasta privinta, bolsevismul a creat pattern-ul ce avea sa fie imitat de dictaturile fasciste. Evident, lucrurile se schimba in momentul in care incepe procesul de deradicalizare (ceea ce Jowitt numeste tentatia reformatoare de tip Sf. Thomas d’Aquino), deci odata cu ceea ce se poate numi dialectica deziluziei (sau a dezvrajirii ideologice). Acesta este insa un subiect in sine, care merita o discutie aparte (am facut-o, pana la un punct, in cartea mea, The Poverty of Utopia, 1988).
In concluzie, leninismul a suprimat democratia in numele unei factice "democratii superioare", a inlocuit pluralismul prin terorism statal si a creat conditiile aparitiei universului concentrationar, asadar ale fuziunii dintre colectivism pseudoegalitar si barbarie. A facut dintr-o ideologie mitologic-utopica, deci dintr-un set de afirmatii profetice lipsite de orice prealabila verificare empirica, un program de actiune a carui imposibilitate insasi era menita sa duca la o continua agresiune impotriva realitatii. Atunci cand Zizek sustine necesitatea repetarii actului leninist din 1917, deci a unei sfidari a tot ceea ce traditia social-democrata considera drept preconditii ale revolutiei, el nu face decat sa admita impasul logic si moral al stangii radicale: "Acesta este Leninul de la care avem inca de invatat. Grandoarea lui Lenin a fost ca in aceste conditii catastrofice, el nu s-a temut sa reuseasca - in contrast cu patosul observabil la Rosa Luxemburg si la Adorno, pentru care supremul act autentic este admiterea esecului, care aduce astfel adevarul situatiei la lumina." (v. Slavoj Zizek, Introduction: Between the Two Revolutions, in Slavoj Zizek, ed., Revolution at the Gates: Selected Writings of Lenin from 1917, London, Verso, 2002, p. 6). Tocmai acest voluntarism obsesiv, pentru care compromisul este strict un mijloc, iar nu o cale spre consens si solidaritate, a dus la ceea ce Martin Malia a numit tragedia sovietica.
Nu neg ca existau si alte posibilitati decat cea stalinista in proiectul leninist: la urma urmelor, testamentul lui Lenin ("Scrisoarea catre Congres" dictata la sfarsitul anului 1922, luptele fratricide din partidul bolsevic din anii 1923-1929, apoi fracturile politice culminand in "Marea Teroare") dovedeste acest lucru. Ramane insa valabil faptul ca odata creat noul tip de partid, cu a sa respingere absoluta a moralei traditionale si pretentie de a simboliza Ratiunea in Istorie, drumul a fost deschis spre cataclismele ce aveau sa urmeze. Si poate ca nimeni nu a exprimat mai crud, mai cinic si mai transant decat Bertolt Brecht naruirea valorilor morale in universul comunist atunci cand, intr-un cerc de prieteni la New York, la sfarsitul anilor '30, a spus, referitor la destinul fostilor camarazi ai lui Lenin din Biroul Politic bolsevic: "Cu cat sunt mai inocenti, cu atat merita mai mult sa moara".
(Text rostit la festivitatea de la SNSPA cu ocazia acordarii titlului de Doctor Honoris Causa, la 23 iunie 2003)
(Subtitlurile apartin redactiei)
