Legea e pentru proști și jurnaliști?

Obligat de normele etice ale profesiei sale să încurajeze respectul pentru lege și pentru instituțiile democratice, jurnalistul se găsește adesea în situația absurdă de a înghiți nedreptatea ca pe un dat, fiindcă deciziile justiției trebuie aplicate fără comentarii.

Când politicienii discută sentințe acuzând lo­vituri politice cu instrumentele justiției, presa ia poziție critică. Când Direcția Națională An­ticorupție pune pe tapet cazurile de mare co­rupție, mass-media o susține. Cazul jurnalistei Ondine Gher­guț de la cotidianul România liberă este unul dintre cele mai absurde: premiată recent de Ambasada SUA la Bu­cu­rești pentru curajul inves­ti­ga­țiilor sale, ea a primit o sen­tință care te lasă mut în pro­cesul intentat de procurorul Mar­cel Sâmpetru. Ondine Ghe­r­guț a dezvăluit în 2011 și în 2012 că pro­cu­rorul a fost implicat în eliberarea lui Omar Hay­s­sam, care a fugit din țară, că cerea in­formații clasificate de la șeful DGIPI Ilfov des­pre politicieni, precum și faptul că făcea dili­gen­țe imorale pe lângă premierul Ponta pen­tru a obține funcția de procuror general. Toa­te acestea au fost susținute cu probe: frag­men­te din rechizitorii și interceptări, declarații etc. Marcel Sâmpetru a fost trimis în judecată împreună cu George Bălan, șeful DGIPI Ilfov, Mihai Vlad și judecătoarea Georgeta Barbălată de la Înalta Curte. Jurnalista a fost con­dam­na­tă în primă instanţă pentru delict de presă la Judecătoria Sectorului 3. Ca urmare, trebuie să îi plătească lui Sâmpetru despăgubiri de 10.000 de lei și 5.000 de lei cheltuieli de ju­decată, pre­cum și să publice sentința de 24 de pagini în patru publicații, ce­ea ce ar în­sem­na un cost suplimentar ma­jor. Care să fie conduita co­rec­tă a mass-media într-un astfel de caz? Să ia de bună, fără co­men­tarii, sentința sau să pri­veas­că cu suspiciune si­tuația și să critice o judecată greșită, solidarizându-se în nu­mele libertății presei? Exi­s­tă o solidaritate potențială și în in­teriorul breslei magistraților, care a funcționat aici. Argumentul că ar­ti­co­le­le Ondinei Gherguț au lezat imaginea „ima­cu­lată“ a fostului procuror general adjunct nu stă în picioare. Ministrul Monica Macovei ce­ru­se sancționarea sa, interceptările arată cum se tranzacționează funcțiile înalte și cum se pot folosi informații confidențiale sau secrete pentru a obține avantaje. Sigur că justiția are ultimul cuvânt, vom vedea ce spune instanța superioară în octombrie. Însă a apăra li­ber­ta­tea presei nu e niciodată o cauză pierdută.

Mass-media din România asistă adeseori la ig­norarea legii de către cei care o fac. Par­la­men­tarii, demnitarii își permit să treacă peste reguli și legi, peste morala comună, ca și cum ar avea o imunitate specială. Presa nu poate face mai mult decât să semnaleze, ea a fost și rămâne o putere fără putere. Numirea nou­lui Consiliu de Administrație la Societatea Ro­mână de Radiodifuziune este ilustrativă. Cu toa­te că Agenția Națională de Integritate l-a de­clarat incompatibil și a pierdut procesul la Curtea de Apel, în ciuda faptului că CNSAS i-a pu­blicat dosarul de informator al fostei Se­cu­rități, totuși Ovidiu Miculescu a redevenit pre­ședinte-director general al SRR la al doilea man­dat, cu susținerea PSD. Semnalul puterii es­te, ca și în destule alte cazuri de numiri în func­ții, că nu contează legea, morala, com­pe­tența, contează că e „omul nostru“. Într-o scri­soare deschisă, realizatorul de radio Ion Mo­raru, vicepreședintele FRJ MediaSind, lan­sează un apel către colegii din SRR să nu se resemneze, ci să restaureze dreptatea în ins­tituție: „Știam că la SRR este raiul in­com­pa­tibililor. Adrian Moise a fost cel care a de­voa­lat ilegalitățile și incompatibilitățile din Radio România și, în loc să fie felicitat pentru exer­ci­țiul său de înalt civism, a fost concediat (du­pă o cercetare sumară) pe motive inventate. Este întristător ca un deputat să apere ma­trapazlâcurile Administrației Miculescu, în po­fida evidenței, ignorând adevărul, atacându-l pe cel care îndrăzneșe demascarea fără­de­le­gii...“. Conducerea radioului public vine cu ci­fre, arătând importante profituri și un ma­na­gement de glorie. Foarte bine, dar morala, dar legea?

În ultima vreme asistăm la o incredibilă mal­for­mare a rolului Consiliului Național al Audio­vi­zualului, definit ca „garant al interesului pu­blic“, autoritatea care ar trebui să vegheze la li­beră exprimare, responsabilitate și etică în audiovizual. Dezvăluirile Narcisei Iorga de pe blog arată că CNA a abdicat de la misiunea sa, privilegiind posturi de televiziune care în­calcă grav normele profesionale și deon­to­lo­gia me­dia. Ceea ce intrigă este că membrii CNA in­vocă rareori în dezbatere Legea au­dio­vi­zua­lului pe care ar trebui să o aplice și in­ven­tea­ză reguli noi, împotriva transparenței ins­ti­tu­ționale. În fine, o cercetare recentă a Cen­tru­lui pentru Jurnalism Independent arată că, din 1.220 de achiziții de publicitate de stat, 993 au fost alocări directe. Adică statul dă bani cui vrea în mass-media, după obe­diența p­o­li­ti­că, dispunând astfel după bunul plac de 25% din piața media. „Alocarea ne­trans­parentă și pe criterii neprofesionale a acestor bugete du­ce la distorsionarea gravă a pieței de media“, este concluzia studiului. Aici e aici: cum vor re­flecta acest pericol jur­naliștii companiilor me­dia privilegiate? Sau vor ignora subiectul... //