Lecțiile lui Richard Feynman

Vlad Zografi | 10.12.2013

Pe aceeași temă

Richard Feynman a devenit al treilea fizician arhetipal după Newton și Einstein. La un sfert de secol după ce a murit, personalitatea lui continuă să fascineze.

Prestigiul dobândit de știință, mai ales în ul­timul secol, are ceva hipnotic-pa­ra­li­zant: omul de rând, pedestrul, neinițiatul se ține la distanță de savant și fie îl mi­ti­zează, fie, în registru vul­gar, îi dă cu tifla („Mofturi! Care știință? Habar n-au ce spun toți ăștia, se contrazic întruna!“). Lăsând deoparte această din urmă reacție (cu un iz poate cam pronunțat românesc), cred că în­ce­pu­turile mitizării sunt vechi de 300 de ani și se leagă de Isaac Newton și de poeții en­glezi ai secolului XVIII. Ver­sul lui Alexander Pope e exemplar: „Dum­nezeu a spus «Să fie Newton» și totul s-a luminat“. Trăind într-un moment auroral al științei, creând prima teorie din fizică și o întreagă ramură a matematicii, New­ton nu putea să nu fie întâiul prototip al savantului: gentleman impecabil, ușor pe­dant, uneori ironic, intangibil, deținător a ceea ce multă vreme s-a crezut că e cu­noașterea ultimă. Iar cel care a găsit fisura în templul științei newtoniene avea să fie, între fizicieni, a doua figură mitizată – Ein­stein, cu zăpăceala înțeleaptă și umorul lui, cântând Mozart la vioară, rostind vor­be de duh și încercând să ghicească pla­nurile lui Dumnezeu. În fine, a treia figură emblematică pentru fizică este Richard Feyn­man, prea puțin cunoscut publicului larg din România, care are însă acum pri­lejul să afle câte ceva și despre opera lui științifică, și despre peripețiile vieții sale aven­turoase.1 Dacă Einstein cânta la vi­oară, Feynman bătea cu pasiune în tobele bongo – să fie aici o cheie muzicală pentru înțelegerea evoluției fizicii? Oricum ar sta lucrurile, Feynman a împins non­con­for­mis­mul în viața de zi cu zi mult dincolo de limitele atinse de Einstein (vor fi fost și ele considerate scandaloase la începutul se­colului XX). Dar a împins dincolo de li­mite și nonconformismul în știință, cre­ând un „stil Feynman“ care avea să in­flu­ențeze copleșitor întreaga fizică din ul­ti­mii 60 de ani. Nu cred că greșesc spunând că fizica actuală stă sub semnul lui Feyn­man.

Ocazia de a se face cunoscut pu­blicului american i-a fost dată de un eveniment tragic: ex­plo­zia navetei spațiale Challenger, în ianuarie 1986. Feynman a fost atunci cooptat în comisia însărcinată să investigheze cauzele dezastrului și a apă­­rut în fața camerelor de televiziune cu un pahar în care se aflau cuburi de gheață, a vârât un elastic în pahar și, când l-a scos, elasticul s-a rupt imediat – devenise casant. Asta explica fără multe cuvinte de ce, la temperatura scăzută din acea zi ne­norocită de ianuarie, dispozitivul care tre­buia să izoleze combustibilul rachetei pur­tătoare cedase. Așa a descoperit ame­ri­ca­nul de rând stilul Feynman. Cei care stu­diaseră fizica îl cunoșteau însă de peste do­uă decenii. Pe la începutul anilor ’60, fi­ind profesor la Institutul Tehnologic din Ca­lifornia (Caltech), unde preda stu­den­ților din ultimii ani, a acceptat provocarea de a ține cursul de introducere în fizică. În felul ăsta s-au născut celebrele The Feyn­man Lectures on Physics2, editate în mi­lioane de exemplare, un manual sui ge­neris care prezenta elementele de bază ale fizicii cu totul altfel decât se făcuse până atunci – intuitiv, dar și ca pe o des­co­pe­ri­re pas cu pas care te obliga la efortul de a reconstrui pe cont propriu un întreg uni­vers de raționamente. Pe de altă parte, în ce-i privește pe fizicienii încercați, în 1986 figura lui Feynman era de mult legendară: Pre­miul No­bel primit în 1965 răsplătise crearea unor ins­trumente excepțional de pre­țioase (in­tegralele de drum și dia­gra­mele Feynman), prin care limpezise pe deplin do­me­niul încâlcit al elec­tro­di­namicii cuantice și care își dovediseră utilitatea aproa­pe pretutindeni în fizică. De fapt, fizica în ansamblul ei devenise dependentă de ideile lui Feynman.

Richard Feynman

Toate acestea par să-l atingă fie pe spe­cialist, fie pe amatorul de cancanuri – câte nu se pot broda pe marginea biografiei lui Feynman, un farseur, un afemeiat, un spăr­gător de seifuri! Ceea ce mă inte­re­sează însă e dacă nespecialistul are ceva de câștigat odată ce pătrunde în la­bo­ra­torul gândurilor unui mare fizician. Sigur, textele fizicienilor celebri sunt mereu ree­ditate, și uneori chiar citite, în fond, asta ține de cultură în sensul cel mai larg al cuvântului. Dincolo de interesul vag pen­tru istoria științei, întrebarea e cu ce-l aju­tă pe nefizician, în toate cele ale vieții lui, să afle cum se chinuia mintea unui fi­zi­cian. Și cred că răspunsul e, în mai toate cazurile, cu nimic sau aproape cu nimic. Procesele mentale desfășurate în cursul des­coperirilor sunt impenetrabile. În Vis­ul unei teorii finale3, vorbind despre un articol revoluționar publicat de Hei­sen­berg, Steven Weinberg spune că nu poate pricepe șirul raționamentelor urmat de cre­atorul mecanicii cuantice și îi re­cu­noaște lui Heisenberg genialitatea unor intuiții la care niciun alt fizician n-ar mai fi avut acces. Poate că exemplul cel mai frapant de minte impenetrabilă este cea a lui Dirac. Paul Adrien Maurice Dirac, cel ca­re a descoperit ecuația relativistă a elec­tronilor și a prezis existența pozitronilor, gândea tot timpul la limita autismului și abia dacă se învrednicea să arunce vreo vorbă colegilor care-l priveau cu uimire.

Totuși, există două minți de fi­zi­cieni în laboratorul cărora merită să intrăm, chiar dacă n-avem ni­cio legătură cu obiectul gân­du­ri­lor lor. Una e cea a lui Einstein. Cred că două elemente explică rezultatele la care a ajuns: un fel de a se așeza în lu­me, de a o privi cu încrederea în niște prin­cipii la care intuiția lui putea avea acces; și un talent dramatic, aș spune, un talent de scenarist care închipuie ex­pe­rimente mintale. Sigur, restul e ma­te­ma­tică. Primul element a avut, ce-i drept, și dezavantaje (deși folosirea acestui cuvânt mă cam stânjenește). Felul în care privea Einstein lumea l-a făcut să refuze ideile stranii ale mecanicii cuantice, care tocmai se năștea, și să fie convins că universul e neschimbător. Dacă în a doua privință des­coperirea lui Hubble că universul se dilată l-a făcut să-și schimbe părerea, în prima privință Einstein a rămas neînduplecat pâ­nă la sfârșitul vieții, în ciuda succeselor enorme ale mecanicii cuantice, intrată de­ja în curentul principal al fizicii, ba chiar devenită fizica însăși. (În sensul ăsta, cu toate onorurile antume și postume de care s-a bucurat, personalitatea științifică a lui Einstein mi se pare mai curând una tra­gică.) În afară de pledoaria pentru în­cre­derea în principii pe care le poți cumva in­tui, Einstein ne învață să concepem si­tuații cu care nu ne confruntăm în ime­diat – experimentul mintal –, pentru a ajunge în miezul problemelor și a le privi epurate de balastul lor formal. Adolescent fiind, Einstein s-a întrebat dacă, zburând cu viteza luminii și ținând în față o oglin­dă, și-ar vedea chipul. Apoi s-a întrebat dacă, aflându-se în cabina unui lift, fără să poată privi în jur, ar reuși cumva să determine dacă e undeva în spațiu, în afara gravitației Pământului, iar liftul se deplasează accelerat în sus, sau e în re­paus, în câmpul gravitațional al Pă­mân­tu­lui. De fapt, toate ideile pe care le-a avut a încercat să le îmbrace sub forma unor sce­narii. În ultimă instanță, Einstein ne arată cât de importantă este imaginația pentru cunoaștere.

A doua minte de care merită să ne apro­piem este cea a lui Feynman. Din capul locului trebuie spus că și Feynman are ceva tragic: și-a dorit să descopere o lege fun­damentală a naturii – și n-a desco­pe­rit. În general, nu și-a prețuit din cale-afară contribuția, dar a conviețuit cu sine în termeni acceptabili, bucurându-se că se poate gândi la obsesiile lui, indiferent dacă era vorba de fizică, inginerie, in­for­matică, biologie sau hieroglifele maya. De­loc scorțos, detestând orice formalism, ono­rurile îl lăsau rece. Nici nu-i stătea mintea la Premiul Nobel, uitase și când se de­cernează, iar la aflarea veștii că l-a pri­mit, a vrut să-l refuze – nu cumva să se scorțoșească, să se îndepărteze de oameni, să uite de convivialitate, să aibă pe cap ci­ne știe ce servituți publicitare –, dar până la urmă l-a acceptat doar ca să nu facă va­luri și mai mari. Adevăratul premiu pe ca­re-l primise deja era bucuria pură de a descoperi. Bănuiesc că a murit, în 1988, fă­ră să-și fi dat seama că diagramele Feyn­man vor deveni un simbol al fizicii mo­der­ne. A murit făcând fizică, simțind aceeași plă­cere dintotdeauna în fața descifrării ne­cunoscutului.

Ce a făcut Feynman, în fond? A re­formulat mecanica cuantică. Acest „re“ poate suna rău – s-ar zice că n-a făcut nimic cu ade­vărat nou. Rezultatele la care a ajuns puteau fi obținute și pe alte căi, ce-i drept, mult mai complicate. Cu timpul, s-a văzut însă că drumul deschis de el era singurul pe care fizica putea înainta și în acea reformulare se afla ceva într-adevăr profund, poate mai profund decât o lege fizică, era de fapt o perspectivă uimitoare și în același timp o cheie magică pentru tainițele naturii – nu degeaba se amuza să spargă seifuri! Dincolo de problema fizică, interesant e cum a ajuns Feynman la pers­pectiva asta – și e interesant pentru toată lu­mea, nu numai pentru fizician.

De la bun început, Feynman a gândit în în­tregime pe cont propriu. Toată ma­te­matica pe care a învățat-o, a învățat-o de fapt deducând-o de unul singur. Ba chiar și-a creat notații doar ale lui. Nu a preluat nimic în mod automat din afară, mintea lui atacase deschis, pe o cale originală tot ce făcea obiectul cunoașterii la care a ajuns. Pus în fața straniei mecanici cuantice, nu avea altă soluție decât s-o reformuleze, așa încât s-o facă să devină a lui. Feynman nu-i cita pe alții, se cita doar pe sine. Apoi, avea dificultăți și să-i citescă pe al­ții, fiindcă gândea prea intens în propriii lui termeni. Se bucura de ce descoperea, in­diferent dacă la lucrurile acelea ajun­se­seră și alții, fiindcă descoperirile și le in­tegra în ființa lui, își mobila ființa cu des­cifrări. După cum nu-l interesau premiile, nici prioritățile nu-l interesau. Importantă era numai bogăția descoperirilor făcute pe cont propriu, or, e limpede că aici se as­cunde un inconvenient pentru carieră: da­că ar fi acordat mai multă atenție fizicii fă­cute de alții, ar fi publicat mai multe lu­crări, ar fi avut mai multe contribuții. Nu­mai că nici să publice nu era obsesia lui.

Volumul ţineţi de glume, domnule Feynman! (Aventurile unui personaj ciudat povestite de Richard P. Feynman lui Ralph Leighton şi editate de Edward Hutchings)  a apărut recent la Editura Humanitas în traducerea lui Victor Bârsan.

Alt lucru remarcabil la Feynman e câmpul cu­riozității sale. Înarmat cu instrumentele unei cunoașteri atât de intens personale, a atacat toate problemele care i s-au părut interesante în fizică – particulele, starea con­densată, gravitația –, apoi probleme prac­tice inginerești, s-a amuzat să inven­teze algoritmi de calcul – de care s-a fo­losit când a lucrat, în timpul războiului, la proiectul bombei atomice –, a plănuit calculatoare și tehnologii care aveau să vină, s-a aventurat cu toată seriozitatea în cercetări de biologie, a descifrat hie­ro­glifele maya. Citind înșiruirea asta, care e doar parțială, nu poate să nu te apuce ame­țeala. Niciun om de știință nu a îm­brățișat vreodată un câmp atât de vast, iar în secolul XX o asemenea ispravă e cu atât mai greu de închipuit.

Feynman a izbutit toate astea prin­tr-o încăpățânare colosală. Aflat în fața unei probleme, n-o aban­dona până nu-i dădea de capăt. În copilărie, repara radiouri – și îi plăcea să pozeze în mic geniu al tehnicii, așa încât nu-și permitea să lase mut ra­dioul clientului; gestul prin care îl punea în funcțiune era mereu spectaculos, iar gustul pentru spectacol l-a deprins pe­semne de-atunci. Când s-a apucat de hie­roglifele maya, a acoperit cu o hârtie pa­ginile codexului unde se afla traducerea, iar abia după ce și-a încheiat munca a fă­cut comparația: traducerea din codex era complet greșită. Lucrând cu perseverență, devenise cel mai bun cunoscător din lume al hieroglifelor.

Mai e un lucru de spus în legătură cu Feyn­man, un lucru nu tocmai spectaculos, spre deosebire de celelalte: a fost de o pro­bitate morală rară, în ordinea morală a ști­inței. Credea că cel mai important e să nu te păcălești pe tine însuți, fiindcă, dacă nu ești de-a dreptul escroc, nu-i vei păcăli nici pe ceilalți. Pe de altă parte, cel mai ușor e să te păcălești pe tine însuți, și atunci nu rămâne decât să-ți impui o conduită științifică fără fisură. Despre asta le vor­bește studenților de la Caltech, în des­chi­derea anului universitar 1974, dându-și sea­ma că nu există în facultate cursuri ca­re să te învețe onestitatea intelectuală. Fey­­nman botează „știința cultului cargo“ opusul unei științe oneste și o găsește răs­pândită pretutindeni – de la mediile aca­demice până la pasionații de ocultisme și paranormal. Mai mult, morala nu vizează doar domeniul propriu-zis al științei, ci și contactul cu publicul larg: „...nu trebuie să-l păcălești pe profan, când vorbești în calitate de om de știință. (...) Eu mă refer la acea integritate care îți dictează să nu faci afirmații hazardate, în calitate de om de știință. Avem această res­pon­sa­bi­litate față de ceilalți oameni de știință, dar și față de profani“. Spre deosebire de alți fizicieni, de la noi și de aiurea, Feyn­man n-a încercat niciodată să-și im­pre­sioneze publicul aruncând afirmații co­ple­șitoare greu inteligibile, n-a încercat să treacă drept „inițiat“. Dimpotrivă, s-a stră­duit să explice simplu lucruri com­pli­cate. Și a făcut-o cu un talent pentru care filmele cu conferințele lui stau mărturie.

Așa se face că Feynman a devenit al treilea fizician arhetipal după Newton și Einstein. Faptul că a impus un stil nu înseamnă și că a putut fi urmat. Oricum însă, la un sfert de secol după ce a murit, per­sonalitatea lui continuă să fascineze. Poate că detaliile picante ale unei vieți pline de aventuri își au rolul lor și nu trebuie dis­prețuită nevoia publicului de senzațional, atât timp cât îl apropie de o minte ui­mi­toare. Dar, dincolo de spectaculos și de in­solit, rămân lecțiile pe care Feynman le predă oricui, fizician sau nefizician. Sim­plu spus, el ne învață să gândim cu min­tea noastră, să ne păstrăm întreagă cu­rio­zitatea, să ne încăpățânăm în fața ne­cu­noscutului și să fim onești. Nu e puțin lucru. //

 

1. Lawrence Krauss, care prezintă contribuțiile științifice ale lui Feynman, și Vă țineți de glume, domnule Feynman!, o savuroasă carte de amintiri.

2. Lecțiile lui Feynman au apărut în traducere românească în 1969, sub titlul Fizica modernă. Editura Humanitas a publicat în 2007 volumul Șase lecții ușoare, conținând câteva capitole-cheie din cursul lui Feynman.

3. Eseul lui Steven Weinberg Visul unei teorii finale (Editura Humanitas, București, 2012), fără a intra în detalii tehnice, este o superbă analiză a ceea ce înseamnă cunoaștere în fizică.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22