De același autor
Care sunt cauzele zdrobitoarei înfrângeri suferite de stânga socialistă şi social-democrată în alegerile europene? Şi ce semnificaţii are ascensiunea dreptei în scrutinul pentru Parlamentul European? Petre Iancu încearcă să schiţeze un răspuns la aceste întrebări.
Alegerile pentru PE s-au soldat cu două rezultate clare şi complementare. Formaţiunile socialiste şi social-democrate - în special cele din vestul şi centrul Europei s-au ales în primul rând cu un masiv vot de blam din partea electoratelor.
Cu excepţia României, în care PSD şi-a jucat în continuare jocul de-a v-aţi ascunselea, ba la putere ba în opoziţie, cetăţenii Europei le-au pedepsit sever cu precădere pe cele aflate la conducere, în Marea Britanie, Spania sau Germania.
În cea din urmă, scrutinul anunţă menţinerea la putere, după legislativele din toamnă a creştin-democratei Angela Merkel. Se prefigurează totodată o înfrângere aproape certă a SPD, care şi-a înregistrat cel mai grav eşec electoral la nivel naţional din întreaga istorie glorioasă a mişcării social-democrate germane.
La Londra, presa, inclusiv cea de stânga, a început să-l califice pe premierul laburist Brown drept un „cadavru ambulant” şi un „papagal împăiat”. Comentând alunecarea în insignifianţă a laburiştilor în urma alegerilor europene, mulţi observatori se arată convinşi că obstinaţia cu care primul ministru se cramponează de putere riscă să dea lovitura de graţie unui partid istoric, ajuns să fie depăşit de obscure formaţiuni euro-sceptice şi xenofobe. De la primul război mondial încoace, deci de aproape 100 de ani, reprezentanţii muncitorilor britanici n-au avut de suportat o înfrângere atât de înspăimântătoare.
Şi în Franţa şi Italia s-au impus grupările de centru-dreapta. In timp ce Sarkozy şi Tusk i-au lecuit pe moment pe francezi şi polonezi de tentaţii extremiste, în Italia a triumfat, alături de-un partid anti-corupţie, şi gruparea populistă, anti-imigraţionistă, numită Lega Nord.
În Spania şi Portugalia conservatorii au câştigat, de asemeni, detaşat. Electoratul spaniol i-a fluturat cartonaşul galben premierului spaniol Zapatero, care, profitând de laşitatea unora dintre alegători îşi propulsase partidul socialist la putere în baza unei campanii împăciuitoriste ce-a urmat atentatelor de la Madrid din 2004.
În nordul Europei o formaţiune antiislamica precum Partidul olandez al libertăţii condus de euro-scepticul Geert Wilders a obţinut în prima sa campanie electorală derulată vreodată un succes nesperat, devenind, după creştin-democraţi, cea de-a doua putere politică din ţară.
Cel puţin la fel de ample s-au dovedit alunecările de teren din Danemarca, Austria şi Ungaria. Cu mari câştiguri de voturi au ieşit din scrutin atât extremiştii de dreapta finlandezi cât şi cei austrieci, maghiari şi români, zdrobiţi fiind mai peste tot socialiştii.
Evident, există o mare deosebire între conservatori, fie şi euro-sceptici, precum cei britanici, pe de o parte, şi extremiştii de dreapta pe de alta. Una din gravele erori ale analizelor consacrate ascensiunii dreptei, care au început să apară în vestul Europei, alimentează tendinţa de a se arunca în aceiaşi oală toate formaţiunile situate la dreapta social-democraţiei. Or, nu toate partidele conservatoare sunt populiste. Şi nu toate formaţiunile cu programe accentuat populiste fac casă bună cu extremă dreapta. Diferenţa esenţială dintre unii şi alţii o dă aderenţa la democraţie şi la respectarea drepturilor omului.
O greşeală cel puţin la fel de gravă priveşte cauzele atribuite prăbuşirii stângii. Mulţi observatori insistă să-i identifice sursa fie în cauze eminamente naţionale, în potenţialul protestatar acumulat în ţările continentului şi în dezinteresul europenilor faţă de aparatul de la Bruxelles, materializat în absenteism, fie în incapacitatea UE de a se face înţeleasă.
Alături de recesiune şi de lipsa de încredere în capacitatea socialiştilor de a gestiona criza economică, acestea sunt însă doar câteva din motivele pentru care electoratul european a votat cum a făcut-o. În fapt, un trend atât de clar, de dimensiuni continentale, nu poate fi pus exclusiv pe seama unor cauze locale, naţionale sau conjuncturale.
În fond, cetăţenii europeni nu trăiesc la periferia societăţii informaţionale globale. Mulţi ştiu bine că, în loc să întărească securitatea şi libertatea continentală şi să se opună ceva mai ferm tiraniilor de pretutindeni, funcţionarii de la Bruxelles se ocupă într-un mod grotesc de apărarea broaştelor din iazuri, de dreptul de a fuma şi de becuri electrice.
A-i acuza de prostie sau dezinformare pe alegători e deopotrivă absurd şi pernicios. Absurd pentru că e în răspăr faţă de realităţi. Pernicios, fiindcă nu face decât să întărească impresia că proiectul european ar fi unul nu doar pur şi simplu birocratic, ci mai cu seamă elitist, grav afectat de un amplu deficit democratic şi, ca atare, prea puţin legitim.
Simultan, acest tip de argumentare tinde să legitimeze perpetuarea activităţilor de până acum ale elitei politice europene, ca şi cum cetăţenii Europei nu şi-ar fi exprimat clar voinţa. Or, integrarea continentală e mult prea importantă spre a fi în continuare gestionată din turnul lor de fildeş de birocraţi hulpavi de putere, lipsiţi de orice simţ politic, civic, democratic.
Cazul Franţei, Cehiei şi Poloniei demonstrează că extrema dreaptă a eşuat în ţările în care la conducere se află puternice forţe democratice conservatoare. Dar e incontestabil că Europa se află la răscruce, chiar dacă, în viitorul for legislativ majoritatea rămâne sub controlul conservatorilor pro-europeni şi al socialiştilor.
Pentru cei din urmă, usturătoarea lecţie a scrutinului european e clară. Electoratul le cere între altele să-şi abandoneze relativismul moral şi cultural împachetat în ideologia postmodernă a corectitudinii politice şi să revină nu atat la nationalism, cat la tradiţiile culturale şi la valorile europene si universale. Dacă actuala elită europeană nu-şi va regândi poziţiile şi nu va aborda onest grijile reale ale cetăţenilor, continentul riscă să încapă integral pe mâna extremiştilor de orice fel.
