Jose saracul (lipit succesului)

Cu Jose Mourinho la Chelsea, fotbalul european se joaca de-a importanta cerebrala, iar filozofia europeana (acea disciplina care se chinuie sa dea bun de tipar propriului necrolog) face sport amator. N-ar fi nimic rau in aceste doua noutati, daca n-ar fi atata prost-gust. Dar ce e bunul gust? In fotbal, placerea de a juca pentru starile care preced ideile rationale: elanul, vertijul ce insoteste facerea golului, atacul. In filozofie, puterea inversa. Puterea de a patrunde, ca un lift in galerii profunde, spre radacina care explica din ce vine si cum de e posibila nebunia de la suprafata. E nevoie de bun-gust si in fotbal, si in filozofie; si in gazonul prin care suiera suturi sirete, si in galeriile adanci prin care luneca ideea spre adevar. Dar Jose Mourinho nu stie nici de una, nici de cealalta. Acest articol nu a fost platit de Adrian Mutu. A fost de ajuns o singura declaratie a lui Jose Mourinho. Ea e mai toxica decat tot dealul de praf alb pe care a alergat Mutu, in contul antrenamentelor la Chelsea.
Sambata trecuta, la cateva statii de metrou departare de Chelsea, s-a intamplat ceva fabulos: Tottenham-Arsenal: 4-5. Am vazut meciul si stiu ca am avut noroc. Am fost ales? Ori de cate ori cineva isi pune aceasta intrebare in public, targa, ambulanta si brancardierii sunt undeva foarte aproape sau gonesc spre locul accidentului. John Kerry a trecut recent prin aceasta situatie si a stiut sa o depaseasca. Jose Mourinho, nu. Cat se poate de lung pe scurt, Tottenham si Arsenal au organizat pe White Hart Lane, stadion si poligon oniric, o dupa-amiaza de pace. Asta cautam, nu?, cand jucam fotbal. Nimeni n-a vrut victoria pe White Heart Lane. Ca la inceputul lumii, toti au vrut sa se bucure de ea (de lume). Nimeni nu si-a pus problema mijloacelor si metodelor. Toata lumea si-a pus problema fericirii si, cum aceasta problema tine cu totul si cu totul de puterea de a iubi, ambele echipe au iubit pana n-a mai ramas un fir de iarba nesarutat. Toata lumea a jucat fotbal pe rupte. Cu pofta si veselie. Tottenham si Arsenal si-au dat cate o caruta de goluri. Si caruta era o caleasca si caleasca era plina de lucruri frumoase: un-doi-uri mai iuti decat glumele bune, aripi lipite de tuse si fugarite de dorul de gol, suturi din alergare si alergare ca la 17 ani. Adolescenta fundamentala. Cine va castiga nu conteaza. O sa ne spuna, dupa o ora si jumatate de vis, arbitrul sau, a doua zi, mai rece si mai amanuntit, ziarele. Din intamplare, a castigat Arsenal. Si din mai multa dragoste de contraatac. Caci Arsenal, echipa care nu stie sa scoata rezultate obligatorii, e cea mai buna echipa de contraatac a Europei. Iar Barcelona cea mai buna echipa de atac. Cine a vazut golul lui Ronaldinho contra lui Milan, a inteles, pe loc, de unde vine si cum de e posibila nebunia de pe stadioane. Filozofie? Nu, arta. Mai profunda decat orice analiza. In golul lui Ronaldinho s-a oglindit o clipa dorinta oricarui copil de 17 de a deveni barbat dupa o noapte de dragoste, nu dupa o noapte de instructaj, trimis cu bomba la brau, in cautare de soldati evrei (29 mai 2002, 10 august 2003, 1 noiembrie 2004 si alte zile lasate mostenire de presedintele Arafat). Pe Nou Camp, tineretile se joaca altfel. Pe White Heart Lane, la 4-2 pentru Arsenal, meciul abia incepea. Era minutul 69 si Tottenham credea, mai departe, ca poate da goluri. Toata lumea avea pofta de viata. Si a fost loc de inca 3 goluri in ultimele 20 de minute. Ultimele minute ale cui? Ale celor ce n-au inteles nimic din fotbalul care curge de cand a inceput el sa curga pe lume. El trebuia cumva impartit si am decis sa ii punem ghisee de intrare si iesire, la fiecare 90 de minute. Dar asta nu inseamna decat bun-gust. Asa facem si cu tortul pe care il impartim in felii. Ca sa aiba gust bun.
Mourinho dupa Totenham-Arsenal: 4-5: "asta nu-i fotbal! E meci de hochei!". Poate. Si ce ne propune autorul cugetarii de mai sus? Un fluviu de Chelsea-F.C. Cutare: 1-0. Victorii, se intelege. Numai victorii obligatorii. Chelsea si jucatorii ei cu salarii de miliardoane (John Terry - 160.000 dolari/saptamana) trebuie sa se justifice. Chelsea - o universitate inecata in subventii - publica saptamanal o teza insotita de poza filozofului neras à la postmodernism, Mourinho. Atat. Si ce aflam din ditamai efortul cognitiv? Orice meci poate fi castigat. Jose e lipit succesului. Si sarac. Orice meci poate fi castigat. Stiam. Si e banal.