Ithaca

Faptul că există o disproporţie între tine şi erou, că tu eşti un om oarecare, iar el o lumină, un meteor nu are importanţă în identificare.

Literatura, în special cea epică, narativă, dramatică, nu este numaidecât mare, ci doar citibilă prin aceea că provoacă identificări. Nu este singura raţiune a actului de a citi, dar în orice caz una majoră, aceea că tu, cititor, constaţi sau îţi descoperi prin lectură asemănarea cu eroul povestirii de care iei cunoştinţă. Sau te proiectezi în situaţia romantică sau tragică pe care nu ai trăit-o, dar o trăieşte personajul, iar tu ai putea odată să fii confruntat cu ea. Mai preţios este însă faptul că tu însuţi, confruntat cu împrejurări excepţionale, îţi aminteşti de lecturile de altădată. Incertitudinile, deruta, angoasa, simpla depeizare îşi găsesc atunci sprijin şi vindecare în reamintirea sau recitirea unor opere literare. Literatura este un suport, imbold pentru viaţă.

Am avut de multe ori prilejul să verific aceste teze. Și în calitate de psihiatru, ascultând ce spuneau pacienţii mei despre cărţile pe care le citiseră, în relaţie cu împrejurări de viaţă prin care treceau, dar şi personal, în situaţii problematice. Sunt convins că dacă nu ar exista literatura am fi lipsiţi de un instrument puternic contra dezorientării.

Iată, de pildă, exilul. Exilul este o călătorie departe de locurile pe care le locuieşti sau de cele în care te-ai născut. Propriu exilului este că întoarcerea în ţara natală, deşi dorită, este deocamdată imposibilă. Două forţe se manifestă, una te ţine departe, alta te atrage. În viaţă am fost confruntat cu condiţia exilului, iar unul dintre mijloacele prin care am combătut inconfortul situaţiei a fost să-mi aduc aminte de Odiseea lui Homer, să o recitesc, din nou şi din nou.

Faptul că există o disproporţie între tine şi erou, că tu eşti un om oarecare, iar el o lumină, un meteor nu are importanţă în identificare. Eroul tocmai la asta serveşte: oricine se poate identifica cu el. Ulisse (Odiseu), regele insulei Ithaca, unul dintre aliaţii reuniţi împotriva cetăţii Troia, rătăceşte zece ani pe mări şi printre străini cu ceata lui de ostaşi, din ce în ce mai mică, la urmă nimicită. Câteodată el navighează; deşi se orientează greu prin Mediterana care pe atunci pare imensă, când este pe vas tinde să se apropie de casă. Dar sunt împrejurări când poposeşte; fie la înţeleptul popor al feacilor, fie la nimfa Calipso, fie la vrăjitoarea Circe, fie pe insula fiorosului Ciclop şi pe alte meleaguri. Uneori viaţa îi este în primejdie, trebuie să fugă. Alteori exilul i se oferă sub o înfăţişare atrăgătoare, îl îndeamnă să rămână acolo, să accepte înstrăinarea. Aşa se întâmplă când poposeşte pe insula lui Circe. Primejdioasa vrăjitoare avea obiceiul de a-i transforma pe oaspeţii ei în porci, înainte de a-i mânca. Prefacere pe care tovarăşii lui Ulisse o şi suferă, aceeaşi soartă aşteptându-l şi pe el. Graţie sfaturilor zeului Hermes şi cu complicitatea Atenei, Ulisse scapă de trista soartă şi ar putea chiar petrece restul vieţii cu stăpâna locului, benchetuind şi drăgostindu-se. Dar învinge dorinţa de a se întoarce acasă, ca să o regăsească pe adevărata lui dragoste, pe Penelopa, soţia lui (nu fără să treacă prin marginea infernului, evocând umbra tatălui, Laertes). Exilul comportă o dialectică a ispitei şi a fidelităţii, faţă de locuri, faţă de oameni.

Acest episod, printre altele, al aventurilor lui Ulisse pe drumul său atât de ocolit de întoarcere, mi s-a părut simbolic în cel mai înalt grad pentru condiţia exilului. El aduce triada: primejdie, voluptate, dor. Distanţat de condiţia ta iniţială, întâlneşti pericole pe care zeii (adică inspiraţia) te ajută să le eviţi. Pe de altă parte, tărâ­murile necunoscute ascund plăceri necunoscute. Trebuie să profiţi de ele, dar fără să-ţi trădezi esenţa ta, „Spiritul adâncului“. Și la urmă va învinge Dorul?

Mai mult decât alte experienţe anterioare, în împrejurări concrete, aventurile lui Ulisse, cum ar fi aceasta, în care apare vrăjitoarea Circe, m-au făcut să reflectez la vieţuirea în ţări străine, cu amestecul de plăcere şi de angoasă pe care-l presupune. Melancolia şi exilul sunt stări ale fiinţei care-ţi vorbesc despre „fericirea de-a fi nenorocit“. Dar Ulisse se întoarce în cele din urmă acasă, mai întâi în taină, ca un străin, apoi ca un răzbunător feroce, ucigând împreună cu fiul său Telemah liota peţitorilor. Oricât de preţuit ar fi Ulisse în Olimp, adunarea zeilor nu şovăie să-l considere pe Ulisse excesiv în pedepsirea peţitorilor. De aceea, întoarcerea lui nu este senină. Deşi epopeea se termină aici, trebuie să ţinem seama de existenţa unor continuări apocrife ale epopeii, care vorbesc despre viaţa lui Ulisse după reînscăunarea lui ca rege al Ithacăi. Se crede că mai târziu a părăsit insula, iar viaţa lui, după alte încercări şi aventuri, s-a săvârşit tot în exil. Ca şi înstrăinarea, reimplantarea nu este scutită de primejdii, de dezamăgiri, de violenţe şi replici. În general, „A trăi nu-i o nimica toată“ (Hamlet de Pasternak, traducere de Marin Sorescu). Formulările, mai lungi sau mai scurte, ale literaturii ne pot da de gândit.

Cuvinte cheie: Odisee, Ulise, Ithaca, literatura universala, Grecia, drama