Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Istorii uitateBatalia de la Cotul Donului
2005-11-30
46

Acum 63 de ani, la un sfarsit de noiembrie foarte asemanator cu cel de azi, se declansa la doua mii de kilometri est de Bucuresti o operatiune de anvergura care avea sa duca la cea mai mare catastrofa militara din istoria Romaniei. In batalia de la Cotul Donului si din stepa calmuca au fost pierduti atunci 150.000 de soldati romani, adica aproximativ jumatate din combatantii nostri angajati pe front, in doar doua luni de lupte. Marea ofensiva sovietica de iarna, soldata cu celebra incercuire de la Stalingrad, a debutat chiar in sectorul Armatei a 3-a romane, care, prost pregatita, prost dotata si prost condusa, a fost spulberata de tancurile si artileria rusilor. Aceeasi soarta a avut-o Armata a 4-a, parte cazuta in incercuirea orasului alaturi de aliatii germani, parte decimata in cursul unei retrageri fara speranta prin iarna ruseasca, precum atatia altii inainte. Multe unitati au suferit pierderi de 80% in oameni si 90% in armament, adica au fost practic sterse de pe fata pamantului.
Unul dintre taranii analfabeti si dezorientati care formau trupa Armatei a 4-a, ajuns la Don cu caii regimentului fara sa stie prea bine unde se afla si de ce, era bunicul meu. Impuscat in picior in timp ce fugea cu turma in debandada, orientandu-se catre sud-vest dupa soarele ghicit vag printre nori, prin crivatul stepei, a cazut inevitabil prizonier. Patru ani nu s-a mai stiut nimic de el. Bunica a tinut mereu la tabloul de familie cartea postala scrisa cu caligrafia aceea fabuloasa a functionarilor de dinainte de razboi, disparuta odata cu ei, care constituia anuntul de missing in action (cum s-ar zice acum, pe stil NATO). A aparut la un moment dat, dupa incheierea pacii, tot cu gloata, dar mult mai mica, a celor care se scurgeau incet-incet dinspre URSS. Fusese prima lui plecare din sat; a doua si ultima s-a petrecut la foametea din ‘47, cand s-a dus in Oltenia sa cumpere porumb. Si nimeni ulterior n-a putut scoate mai mult de la el despre cum a fost in prizonierat, decat ca au mers luni intregi spre nord, prin zapada, iar din cand in cand le dadeau sa manance o varza la patru oameni.
Cum ziceam, Cotul Donului a fost cel mai mare dezastru suferit vreodata de trupele romane - si totusi ramane complet absent din constiinta publica. N-a fost niciodata reflectat substantial in film sau in literatura, desi altminteri suntem patrioti si provincial-nombrilisti in toate cele. (Nici studii cu audienta la public nu s-au facut de altfel. Cateva memorii, precum cele ale generalului Sanatescu, trec tangent la subiect; blog-uri obscure precum www.worldwar2.ro ofera date tehnice pentru cateva duzini de pasionati). In ultima vreme, am invatat pe de rost debarcarea din Normandia de pe Discovery Channel si din Saving Private Ryan. Povestea marilor batalii ale frontului de vest, de la Tobruk, Monte Cassino si pana la razboiul submarinelor din Atlantic, am sorbit-o in copilarie din cartile colectiei Delfin. Chiar si filmele rusesti, ideologizate pe cat de romantate erau multe din cele occidentale, mai reflectau cate ceva din drama umana a ultimului razboi. Insa pentru suta de mii de romani evaporati pe vesnicie la Cotul Donului, suferinta a cazut din pacate exact la mijloc intre tabere politice si epoci. Ea n-a apucat sa se decanteze in constiinta publicului pana sa pice capacul cenzurii staliniste peste tara. In plus, dupa 1989 exista si disconfortul produs de faptele armatei romane, nu intru totul lamurite, pe drumul ei inspre Cotul Donului, inclusiv rolul jucat in partea de Holocaust care ne revine, pe care abia de curand am recunoscut-o (nici despre asta n-am putut afla nimic de la bunicul). Insa marca unei culturi moderne si puternice este tocmai asumarea infrangerilor si vinovatiilor, nu ingroparea lor in uitare. Cand Günter Grass a scos romanul In mers de rac in 2002, reinviind tragedia vasului Wilhelm Gustloff (torpilat de rusi in Baltica in timp ce aducea 10.000 de refugiati civili germani din Prusia Orientala - cel mai mare dezastru naval petrecut vreodata), discutiile au fost nesfarsite. Dar, datorita acestui roman si a multor altora asemenea, Germania e azi mai sanatoasa mintal decat oricand in ultimul secol.
Evident, nu ma gandesc la filme ieftine de actiune (care de fapt nu sunt deloc ieftine) sau la desene animate istorice de care face uneori Ion Cristoiu impreuna cu scribii lui de casa, cand il apuca intoarcerea la masa de scris. Daca e sa se bage Sergiu Nicolaescu, mai bine lipsa. Este insa curios ca in atatia ani nimeni n-a valorificat cea mai teribila inclestare a armatei romane, daca nu ca subiect principal, macar ca fundal pentru o poveste mare si relevanta. Chiar nu e nimic de spus acolo care sa merite, chiar nu e important ce au trait fiintele acelea, acolo sau in anul dinainte, marsaluind prin orasele si satele Rusiei? Razboi si pace e o carte in primul rand despre oameni, nu despre razboi, la fel ca si mica bijuterie Desertul tatarilor, de Buzzati. Suntem noi romanii mai superficiali, avem memorie scurta? (Dar dupa primul razboi s-a incercat totusi ceva cu Ultima noapte de dragoste…) Sau cei care au trait drama de acum sase decenii si aveau mijloacele intelectuale de a reflecta la ea, in majoritate ofiterime, au fost in totalitate suprimati? Oricum, niste imagini de arhiva pentru un documentar tot or fi ramas, ca sa nu mai spun ca povestile se pot scrie si de cei care nu le-au trait direct - vezi Ispasire de Ian McEwan, Cronica pasarii-arc de Murakami, sau Pacientul englez de Ondaatje, ca sa raman doar la carti dintre cele recente.
La noi sunt acum la moda escapismul artistic sau limbajul dur de cartier, care din experiment indraznet a ajuns manierism, previzibil ca mersul trenurilor, pentru ca nu mi-e clar ce vrea de fapt sa comunice. Instrainare, amoc? Haida de. Daca tot ne occidentalizam asa repede in a ne lasa prada suferintelor imaginare, mai stie cineva cum arata una reala? Mai stie cineva sa puna intrebari care conteaza, sa spuna lucruri mari si complicate despre individ, moarte si destin, intr-un fel direct si lizibil -, iar nu invers, nimicuri obscure? Sau sa construiasca personaje plauzibile, care traiesc pe picioarele lor, nu vesnice autobiografii abia mascate, pline de introspectii care, sincer, ma lasa rece (drama artistului in lupta cu opera sa etc.)? La cati eseisti catastrofici si capete vorbitoare ce anunta sfarsitul lumii la televizor si-au strans in volum editorialele, la cate fabulatii de doi bani au iesit din tipar in ultima vreme pe motiv ca asta cere publicul, as zice ca o incercare s-ar putea face. Daca nici subiectul asta nu e bestseller, nu stiu ce altceva ar fi.

TAGS :
Recomandari
Comentarii
Gerard Filip 2016-02-07
Exista măcar o arhivă (publicată) cu numele celor de acolo ? Bunicul meu s-a întors după moartea lui Stalin. Nici el n-a povestit nimic.
Cezarina Condurache 2015-12-18
Doamna Cristina! Ma bucur mult ca ati postat comentariul. Iata ca pentru Haralambie Tomagu s-au gasit aici 3 rude care il pomenesc si care il pastreaza in memorie ca unchi si ca erou al neamului. Am participat de curand la sfintirea Monumentului ridicat la Manastirea Comana in memoria celor care au murit sau au luptat la Cotul Donului. Mi-ar face mare placere sa ne cunoastem, va las adresa mea de email si va rog sa imi scrieti, de asemenea o rog pe doamna Tamara sa imi scrie daca doreste. Emailul meu este: asociatiaprezent@yahoo.com
Cu drag, astept vesti,
Cezarina
Cezarina Condurache 2015-12-18
Doamna Cristina! Ma bucur mult ca ati postat comentariul. Iata ca pentru Haralambie Tomagu s-au gasit aici 3 rude care il pomenesc si care il pastreaza in memorie ca unchi si ca erou al neamului. Am participat de curand la sfintirea Monumentului ridicat la Manastirea Comana in memoria celor care au murit sau au luptat la Cotul Donului. Mi-ar face mare placere sa ne cunoastem, va las adresa mea de email si va rog sa imi scrieti, de asemenea o rog pe doamna Tamara sa imi scrie daca doreste. Emailul meu este: asociatiaprezent@yahoo.com
Cu drag, astept vesti,
Cezarina
Total 46 comments.
884
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis