Istoria religiilor in Aula Academiei

In Aula Academiei Romane a avut loc pe 20 octombrie a.c. sesiunea inau­gu­rala a Institutului de Istorie a Religiilor consacrata proiectului sau stiintific in context academic national si european. La eveniment au participat domnii Ionel Haiduc si Dan Berindei (presedintele si respectiv vicepresedintele Aca­de­miei Romane), Jean Leclant (secretarul perpetuu al Académie des Inscrip­tions et Belles-Lettres, AIBL, mesaj citit), Jean-Claude Waquet (presedinte al École Pratique des Hautes Études, EPHE, Sorbona), Frantz Grenet si Domi­nique Briquel (directori de studii la EPHE si membri corespondenti ai AIBL), Emmanuel de Calan (directorul Relatiilor internationale, EPHE), E.S. d-l Henri Paul (ambasadorul Frantei la Bucuresti), Andrei Plesu (directorul Institutului de Istorie a Religiilor), Eugen Ciurtin (secretarul Consiliului stiintific al Insti­tu­tului, care a sustinut comunicarea L’histoire des religions à l’Académie Rou­maine). Cu acest prilej a fost lansat primul volum de Acte ale Congresului international de istorie a religiilor des­fasurat la Bucuresti in septembrie 2006. Actele au aparut intr-un volum dublu (XI-XII, 2007-2008, editor E. Ciurtin) din periodicul Ar­chaeus. Studies in the History of Religions (www.ceeol.com). Amplul vo­lum, de 450 de pagini, a fost coeditat de Asociatia Romana de Istorie a Re­li­gii­lor (www.rahr.ro) si de Institutul de Istorie a Religiilor (www.ihr-acad.ro). Redam mai jos alocutiunea rostita de Andrei Plesu.

Domnule presedinte al Academiei,

Excelente,

Doamnelor si domnilor,

Mi-e greu sa va spun cand anume s-a nas­cut, la Bucuresti, ideea unui institut de is­torie a religiilor. Inainte de 1989, era usor sa imaginezi proiecte, pentru ca era aproape sigur ca ele nu se vor realiza. In­te­lectualitatea Europei Rasaritene deve­ni­se, intr-un fel, experta in productia de pro­iec­te. La un moment dat, ma gandisem chiar, impreuna cu cativa prieteni, sa pu­bli­cam cateva volume de proiecte nerea­li­za­te. In orice caz, daca ar exista un Pre­miu Nobel pentru acest tip de lucrari, el ar fi confiscat, cred, pentru cateva de­ce­nii, de jumatatea estica a continentului.

Dat fiind ca proiectele raman, adesea, in suspensia posibilului, Estul, in general, si Romania, in special, se bucura de pri­vi­le­giul de a fi mereu in situatia de a ctitori. “As face ctitorii cu nemiluita!” - ne spu­nea, uneori, Constantin Noica, prieten, ra­mas in tara, al lui Eliade, Cioran si Iones­co. Si adauga: “Partea frumoasa a Ro­ma­niei e ca, in spatiul ei, totul e inca de facut”. Suntem mereu la inceput, un in­­­ce­put care, astfel, e simultan vechi si nou, plin de cearcane si proaspat. Cioran nu­mea aceasta dimensiune etern auro­ra­la a spiritului autohton “adamismul ro­ma­nesc”. Suntem mereu in orizontul “ori­gi­nilor”. Traim, cu alte cuvinte, intr-o neo­bo­sita atmosfera inaugurala: intemeiem si reintemeiem, ca si cum am fi mereu prima generatie.

Pe la sfarsitul anilor ’70, acelasi Con­stan­tin Noica spera sa-l convinga pe Mir­cea Eliade sa viziteze Romania si sa fon­deze, cu aprobare oficiala, un Institut de Is­toria Religiilor. Director urma sa fie Ser­giu Al-George, cel care a tradus in ro­ma­neste Bhaghavad-Gita, indolog avizat, aflat in confidenta celebrului savant ro­man. Cum era de asteptat, proiectul s-a epuizat la nivel de utopie. Eliade n-a putut fi convins sa vina in tara, studiul religiilor n-ar fi putut fi, sub regim comunist, decat un centru de propaganda ateista, iar Ser­giu Al-George, ca fost puscarias, avea foarte putine sanse sa capete o demnitate directoriala.

Pentru ca un institut precum cel visat de Constantin Noica sa se poata naste, era nevoie de o conjunctura speciala: un pri­lej favorabil, cativa oameni activi si de­votati care sa sustina si sa dea substanta ideii si cateva institutii disponibile, gata sa reactioneze generos la presiunile grupului de initiativa.

Prilejul a aparut in septembrie 2006. Aso­ciatia Romana de Istoria Religiilor, im­­preuna cu Asociatia Europeana si cu Aso­ciatia Internationala de Istoria Re­li­giilor au cazut de acord sa organizeze cel de-al saselea Congres European de Is­to­rie a Religiilor, la Bucuresti. Evenimen­tul avea loc la 20 de ani dupa moartea lui Eliade si anticipa anul centenar 2007. Pre­se­dintele Romaniei, ministrul Culturii si Cultelor si alti cativa demnitari, bine sfa­tuiti, au admis, in deschiderea lucrarilor, ne­cesitatea urgenta a institutionalizarii stu­diului religiilor in tara lui Mircea Eliade si a lui Ioan Petru Culianu. Prilejul odata existent, s-au pus imediat in miscare cati­va oameni. E vorba de o mana de tineri cer­cetatori, membri fondatori ai Asociatiei Romane de Istoria Religiilor, care au reu­sit sa mobilizeze spectaculoase resur­se de timp, energie si tenacitate pentru a face din fondarea unui institut un proiect plauzibil. Au impus o hotarare de guvern, au construit ample pagode de hartie, pen­tru a furniza materie prima dispozitivelor bi­rocratice ale administratiei, au dat te­le­foa­ne, au facut corespondenta, au riscat sa-si exaspereze interlocutorii si, mai ales, au crezut, impotriva tuturor eviden­te­lor, ca intreprinderea lor are sens si san­se de reusita. Trebuie sa recunoastem ca, pentru niste cercetatori specializati in in­dianistica, iranologie, iudaistica si filo­so­fie medievala, asemenea inzestrari de front nu sunt subintelese. Ma gandesc, in pri­mul rand, la fostii mei studenti Eugen Ciur­tin, Mihaela Timus si Bogdan Tataru-Cazaban, la care se adauga echilibrul ma­tur al lui Andrei Oisteanu si energia soli­da­ra a lui Mihai Neamtu.

Prilejul si cei gata sa-l valorifice exis­tand, mai trebuia o institutie gazda, cu un aco­peris primitor si prestigios, care sa reac­tioneze cu intelegerea si prompti­tu­di­nea necesare. Aceasta a fost Academia Ro­mana. Domnul presedinte Ionel Hai­duc n-a avut nevoie de prea multe expli­ca­tii pentru a accepta, fara ezitare, ideea unui Institut de Istoria Religiilor. Aceasta receptivitate n-ar fi fost de mirare pe vremea presedintelui care l-a precedat, d-l Eugen Simion, autor, intre altele, al unei solide lucrari despre Mircea Eliade. Dar deschiderea unui mare chimist catre problematica institutului nostru e mai pu­tin conventionala si i-ar fi placut, cu sigu­ran­ta, enciclopedistului Eliade. Sprijinul si sfaturile cordiale ale unui istoric de anver­gura d-lui Dan Berindei, vicepresedinte al Academiei, ca si solicitudinea competenta a d-lui Ioan Otiman au avut, de ase­me­nea, un rol decisiv in lansarea la apa a pro­iectului. Emotionante, de la bun in­­ce­put, au fost incurajarea prieteneasca si aju­torul concret al unor prieteni din strai­na­tate, dintre care cativa, cei mai im­por­tanti, ne onoreaza, azi, cu prezenta lor. Le ramanem indatorati.

Improbabilul a prins, in cele din urma, corp. Avem o adresa, avem o incadrare in­stitutionala, avem un inceput de biblio­teca si de instrumentar si, deocamdata, avem 6 cercetatori. Daca e sa ambalam convenabil aceasta precaritate, vom spu­ne ca “la valeur d’un Institut n’attend pas le nombre de ses membres...”. Dar multumita intelegerii unui ministru al Finantelor, d-l Varujan Vosganian, care se intampla sa fie si poet, vom beneficia, de la 1 ianuarie anul viitor, de o organi­gra­ma sporita.

Doamnelor si Domnilor,

Pentru a intemeia un Institut de Is­to­ria Religiilor, ar fi trebuit sa alegem, poa­te, daca am fi avut de ales, circumstante mai favorabile. Am fi avut nevoie de o ambianta locala mai stabila si mai pros­pe­ra, de o conjunctura internationala in care sfera religiilor sa nu fie asociata, sim­pli­ficator, cu aceea a fundamentalismului, sa nu fie perceputa ca un obstacol de­suet, rezidual, in calea unei mereu victo­rioase, mereu legitime, tot mai ideologi­za­te secularizari. In fostele tari comuniste, am auzit destule si destul despre religie in­teleasa ca “opium al popoarelor”. Avem nevoie urgenta de o reconsiderare libera si rationala a domeniului. Evident, nu intemeiem o noua confesiune, nu fa­cem concurenta Bisericii. Peter Sloter­deijk avea dreptate sa spuna, in una dintre ultimele sale lucrari, ca, in vreme ce teologii il contempla pe Dumnezeu fata catre fata, istoricii religiilor il vad din pro­fil. Dar, chiar si vazut din profil, uni­ver­sul religiilor are inca multe de spus mo­der­ni­tatii si despre modernitate. Iar studiul lui poate fi inca, in acceptiunea eliadesca, “o hermeneutica totala”, un exercitiu de in­­telegere si remodelare a omului de azi, a temeiurilor sale adanci si a tot mai riscan­te­lor sale pariuri.

Momentul este, cum spuneam, mai cu­rand prost. Dar miza e cu atat mai mare. Dificultatile semnaleaza adesea, cum stim, emergenta si iminenta unui prilej sem­nificativ. Va multumim tuturor pentru ca ne dati ocazia sa asumam acest kai­ros, cu toate promisiunile si primejdiile lui.