Ionesciada (I)

Tot raul spre bine: de n-ar fi fost infama ridicola compunere de tip neo-jdanovist a Alexandrei Laignel-Lavastine despre “uitarea fascismului” la Cioran, Eliade, Ionesco, este foarte putin probabil ca Marie-France Ionesco ar fi scris aceasta admirabila carte*, ce fixeaza o radicala cotitura pentru exegeza operei lui Eugène Ionesco si cunoasterea biografiei autorului Rinocerilor.

Scriere polemica la origine, aceasta “calatorie in universul lui Ionesco”, cum si-a definit autoarea demersul, nu se rezuma totusi la simpla punere la punct a enormitatilor, mistificarilor si aberatiilor din capitolele despre Ionescu existente in Cioran, Eliade, Ionescu: l’oubli du fascisme. Cu atat mai mult cu cat Marie-France Ionesco are in vedere si cartea Martei Petreu, Ionesco in tara tatalui, mai exact cateva dintre cele sapte eseuri cuprinse in acest volum, iar aici miza consta precumpanitor in contestarea unor anume viziuni interpretative, mai putin in indreptarea unor date ignorate, falsificate sau integral fabricate, ca in primul caz, ceea ce a dat si poate da impresia ca polemica de fond mai mult la culegerea poetei si eseistei de la Cluj se refera.

O impresie ce-si are cauzele si justificarile ei. Este de aceea nevoie de reamintit ca, desi cartea Alexandrei Laignel-Lavastine a fost prezentata ca un monument de documentare - de autoarea insasi, de serviciul de publicitate al editurii pariziene care a tiparit-o, de unii recenzenti francezi, fatal si total necunoscatori ai culturii si istoriei romane, prin urmare incompetenti cu beneficiul inocentei, dar si de unii romani, acestia insa din oportunism, unii, din crasa, rusinoasa ignoranta, altii -, nu este decat o “impostura uriasa”.

Formula, teribila si exacta, apartine Martei Petreu. Intr-un serial publicat vara trecuta in mai multe numere din 22, ea a expus cu minutie dezonorantele procedee, “metoda”, de care s-a folosit Alexandra Laignel-Lavastine pentru asa-zisa documentare: plagiat, semiplagiat, compilatie. Furturi grosolane si furturi camuflate, cu alte cuvinte.

A facut-o intr-un mod convingator pentru orice om de buna credinta, si a facut-o cu atat mai implacabil cu cat ea insasi a fost una dintre principalele victime ale cambriolajului sistematic si pe scara ampla la care a recurs Alexandra Laignel-Lavastine pentru a se “documenta”. Si mai exista ceva in serialul Martei Petreu: marturia unei cooperari tradate. Intr-unul din episoade (22, nr. 28/2002), ea dezvaluia ca i-a trimis viitoarei autoare a cartii despre uitarea fascismului fotocopii ale propriilor articole despre Ionescu (aparute in revistele Apostrof si Adevarul literar si artistic), fotocopii ale documentelor originale (reproduse initial in Apostrof), “precum si multe alte documente”.

Un frumos exemplu de colaborare intelectuala internationala, s-ar zice, daca Alexandra Laignel-Lavastine (si, dupa ea, crezand-o pe cuvant, unii recenzenti) n-ar fi pretins ca a cercetat ea insasi arhive, fonduri documentare, publicatii de epoca etc. O minciuna. Un fals la care a recurs pentru a impresiona pe naivi si nestiutori (in treacat fie spus, acest procedeu al utilizarii unor “corespondenti” locali pentru cercetarea de la distanta a arhivelor etc. este destul de raspandit printre unii cercetatori din strainatate ai istoriei si fenomenelor culturale romanesti, ceea ce explica, in parte, aparent bizarele si excesivele scoateri din context din “studiile” lor: acesta le ramane pur si simplu necunoscut, fiindca li s-au trimis selectiuni, uneori si “orientate”!).

Intrebarea este insa de ce totusi Marta Petreu va fi intrat in aceasta combinatie, de vreme ce foarte probabil stia ca Alexandra Laignel-Lavastine nu e un cercetator tocmai onest: in serialul publicat vara trecuta, se mentioneaza astfel ca si in cartea despre Constantin Noica (Filozofie si nationalism, paradoxul Noica) autoarea de la Paris intrebuintase cu harnicie “metoda” plagiatului si compilatiei nemarturisite.

Aceasta aparuse insa in 1998, iar Marta Petreu a “ajutat-o” pe Alexandra Laignel-Lavastine cel putin doi ani mai tarziu (articolele despre Ionesco ale Martei Petreu au fost scrise si au aparut intre aprilie 2000 si august 2001), asadar cand in mod normal ar fi trebuit sa aiba unele dubii despre cinstea intelectuala a “cercetatoarei” de la Paris...

Cum, necum, fapt este ca in unele, destule!, privinte, diferenta dintre ce a scris Marta Petreu si ce a rescris (plagiind, compiland dupa ea) Alexandra Laignel-Lavastine este cea dintre original si copie: o copie, insa, pe alocuri “ameliorata” prin adaugarea unei groase, sanatoase tuse de delir ideologic si de rea-credinta dezlantuita.

Acolo unde Marta Petreu adopta un ton excesiv de radical si reductiv (observatii pe care le-am facut cand am prezentat cartea ei la aceasta rubrica), Alexandra Laignel-Lavastine isi aduce “contributia” inflorind lucrurile printr-un fel de suprarealism patologic.

Spre exemplu, Marta Petreu crede a descoperi la Eugen Ionescu o “trauma romaneasca”, pe care o pune “in legatura cu componenta evreiasca a originii sale”. Alexandra Laignel-Lavastine preia cu voluptate “ideea” si afirma ca “Ionesco a fost toata viata obsedat de soarta evreilor, in mod deosebit de Shoah, si acest lucru se vede in mai multe opere ale sale, obsesia aceasta fiind totdeauna asociata cu o reflectie asupra nebuniei politice si a originii sentimentului de ura, ca in Morti fara morminte, Macbett (1972) precum si in libretul unei opere (ultimul lui text) create la Rimini in 1988 si care se desfasoara intr-un lagar de exterminare nazist”.

Atata doar ca Morti fara morminte nu este o piesa de Eugène Ionesco, ci de Jean-Paul Sartre, Macbett este inspirata din Shakespeare si Jarry si a fost scrisa dupa lectura celebrei carti a lui Jan Kott, Shakespeare, contemporanul nostru, iar despre imprejurarile in care a fost creata ultima opera dramatica ionesciana, Maximilien Kolbe, Marie-France Ionesco aduce o marturie decisiva. In materie de cercetare istorica delirul ideologic produce monstri.

Un alt Ionesco

Fiindca iata ce scrie Marie-France Ionesco despre Maximilien Kolbe: “i-a fost «comandata» de prietenul si confesorul sau, Parintele Carré, caruia Eugène Ionesco i se plangea de ariditatea lui spirituala si de greutatea de a scrie. Parintele Carré, care venea regulat sa-l vada si sa-l impartaseasca, i-a vorbit de Maximilien Kolbe, despre care Eugène Ionesco nu stia nimic, i-a facut rost si de o bibliografie si, ca o terapie spirituala, i-a sugerat sa scrie o piesa despre acest om care, in numele lui Cristos, si-a dat viata ca sa salveze viata altcuiva”.

Suntem foarte departe, prin urmare, de halucinatiile si obsesiile Alexandrei Laignel-Lavastine, care ajunge sa-i atribuie lui Ionesco o piesa de Sartre, numai si numai pentru pentru a-i iesi “demonstratia”...

Iar precizarea facuta de Marie-France Ionescu, se vede bine, nu e doar una de ordin factual, miza ei se afla mai departe si mai sus decat indepartarea unei bazaconii tendentioase. Portretul scriitorului in secol contine de fapt, si foarte concentrat, dar cu atat mai pregnant, o veritabila noua interpretare critica a operei si biografiei lui Eugène Ionesco.

Disocierile polemice raman de aceea intrucatva secundare, au ori capata functia unor elemente de ghidaj pentru proiectarea unei alte intelegeri si, in ultima instanta, a unui alt, nou, Eugène Ionesco. Asa se si explica de ce Marie-France Ionesco nu recurge decat extrem de rar si totdeauna cu o mare, nobila discretie la calitatea ei de martor privilegiat, de fiica a lui Eugène Ionesco.

A preferat ca “apararea si prezentarea unui om si a unei opere”, cum isi numeste ea cartea, sa fie facuta din perspectiva si cu mijloacele specifice unui demers critic specializat.

Este tot o consecinta, si aceasta fericita, a socului provocat de punerea in circulatie a unor ipoteze hazardate si a unor neadevaruri flagrante despre Eugène Ionesco, prezentate insa ca incontestabile descoperiri si certitudini, in volumele Ionesco in tara tatalui de Marta Petreu (Editura Apostrof, 2001) si Cioran, Eliade, Ionesco: l’oubli du fascisme de Alexandra Laignel-Lavastine (PUF, 2002).

La originea cartii sale, marturiseste Marie-France Ionesco in “preambul”, se afla un interviu de doua ori ratat. Venita la Paris in iarna 2001-2002, Gabriela Adamesteanu i-a propus un interviu, desigur pentru 22. Cum insa Marie-France are, o spune ea insasi, o “spontaneitate lenta”, interviul direct, cu aparatul de inregistrare pe masa, nu a mers - si a cerut sa-i fie lasate intrebarile, urmand sa le raspunda in scris. Au aparut apoi cele doua carti, a Martei Petreu mai intai, a Alexandrei Laignel-Lavastine la scurta vreme, iar Gabriela Adamesteanu a formulat alte intrebari, provocate de modul in care cele doua lucrari il prezentau si situau pe Eugène Ionesco.

Pentru a le raspunde, “marturia fiicei” a fost probabil resimtita ca o formula inadecvata, susceptibila de partizanat familial - mai ales ca Alexandra Laignel-Lavastine adoptase in cartea ei o atitudine de sinistru procuror stalinist si-l acuzase pe Eugène Ionescu de rusinoase complicitati cu “fascismul” si cu “fascistii” Cioran si Eliade. Reduse la esential, intrebarile s-au prefacut in tot atatea “teme” de investigatie, iar clarificarile documentare in elemente de sprijin pentru o constructie critica si biografica in ansamblul careia raportarile polemice nu mai au decat functia de prealabila si necesara inlaturare a scoriilor.

O constructie critica in centrul careia se afla experienta “fondatoare” traita de Eugène Ionesco la 18 ani, experienta intrezaririi unei lumini mai luminoase decat lumina. Experienta ce-i marcheaza decisiv opera si existenta, dar pe care Alexandra Laignel-Lavastine o ignora cu desavarsire, iar Marta Petreu o anexeaza unei interpretari procustiene.

* Marie-France Ionesco - Portretul scriitorului in secol. Eugène Ionesco, 1909-1994, traducere din franceza de Mona Tepeneag, Editura Humanitas, 2003.