Pe aceeași temă
Bine ca-i avem macar pe Palade si pe Wiesel! Asa ca am purces, pe cont propriu, la o ancheta de strada. N-am chestionat decat oameni cu studii superioare si am folosit doar doua intrebari:
1. De ce credeti ca nu avem si noi un Premiu Nobel?
2. Ce romani laureati ai Premiului Nobel cunoasteti?
Trecand peste inconsecventa de sens dintre cele doua intrebari:
- la primul punct, raspunsurile s-au asezat in cele doua extreme: 1a) "Cine sa ne ia si pe noi in seama, dupa halul in care ne prezentam?" si b) "Noi nu suntem cu nimic mai prosti decat altii, dar am fost intotdeauna ignorati de cei mai mari si mai tari decat noi. A fost mereu nevoie ca oamenii de valoare sa plece din Romania pentru a fi apreciati cum meritam." ("Cum meritam" - la acest aspect o sa revenim.)
- la cea de a doua intrebare, au fost nominalizati cei doi amintiti mai sus de catre 30% dintre repondenti (dintre care unii nu le-au stiut exact numele, dar raspunsul a fost acceptat), alti 15% au stiut doar un singur nume, iar 55% n-au stiut nici unul. De remarcat ca aceasta ultima categorie s-a recrutat mai ales din randul celor ce - sincer indignati - pun absenta romanilor de pe lista laureatilor Nobel pe seama conspiratiei universale rauvoitoare la adresa tarii noastre.
Eroare de sondaj de 100%: avem un laureat al Premiului Nobel roman, traitor in Romania!
Premiul Nobel pentru Pace pe 1985 a fost atribuit Organizatiei "Medicii lumii pentru prevenirea razboiului nuclear". La Oslo, premiul a fost primit de cei trei conducatori ai organizatiei, Mihail Kuzin (URSS), Ioan Moraru (Romania) si Bernard Lown (SUA). "In loc sa-i fie decernat lui Ceausescu!" Drept urmare, in Romania, evenimentul a fost abia pomenit, iar numele celor trei laureati a fost ignorat cu desavarsire. (Daca Lown a fost sarbatorit in tara sa, si la Moscova, reprezentantul sovietic s-a bucurat de toate onorurile.) Cei trei se cunoscusera la Geneva, la OMS, unde Lown fusese presedinte, iar Kuzin si Moraru vicepresedinti. Asta se petrecea prin anii '60. Dupa o colaborare excelenta si dupa ce li s-a terminat mandatul, cei trei au ramas prieteni. Preocupati de consecintele unei mereu posibile noi conflagratii nucleare, si-au propus sa imagineze scenarii pentru ce ar fi putut fi dupa o catastrofa ipotetica. O catastrofa pe care ucenicii vrajitori nascuti in secolul XX ar fi putut-o - si o mai pot - oricand declansa. Datele pe care le-au infatisat constituiau concluziile unor oameni de stiinta si nu simpla literatura SF, astfel incat avertismentul lor a avut ecou. Un ecou pe masura.
Cei trei si-au impartit rolurile si au construit imaginea unei planete Pamant distrusa in mare parte, a unei planete afectate doar partial si a unei catastrofe atomice limitate. Pentru rigurozitatea demersului, era nevoie de un cadru institutionalizat. Astfel s-a nascut Organizatia "Medicii lumii pentru prevenirea razboiului nuclear". Din pacate, in Romania, Ioan Moraru n-a izbutit sa realizeze o filiala a organizatiei, hartiile demersurilor sale, aflate la Institutul "Victor Babes" si la Ministerul de Externe, ramanand o marturie demna de cercetat a unui esec cauzat nu doar din motive birocratice. Poate, in urma publicarii acestor randuri, se va gasi cineva dispus sa studieze si piesele acestei arhive unice.
Fizic, Ceausescu nu mai este de peste 15 ani, dar documentele amintite, precum si celelalte urme lasate de singurul (co)laureat al Premiului Nobel plecat din Romania spre a ridica distinctia se afla la fel de adanc ingropate in ignoranta.
Ioan Moraru s-a nascut in Transilvania, la Darlos, langa Medias, la 5 septembrie 1927, anul in care a murit Victor Babes. Este, probabil, una dintre coincidentele istoriei civilizatiei: Moraru, care peste ani va prelua conducerea Institutului "Victor Babes", s-a simtit toata viata discipolul marelui savant. Seful catedrei de anatomie patologica de la IMF Bucuresti, Moraru va fi, in aceeasi masura, implicat in genetica moleculara si in medicina legala. Remarcat de Emil Palade, se vor intalni si vor colabora. Noi, cei care ne tanguim ca nu avem un Premiu Nobel, dispunem de un sir de aur in domeniu: Babes, Palade, Moraru. (Astazi sirul se continua cu fiul ultimului - cum altfel? - profesor universitar in Statele Unite...) Nu stiu de ce, imi aduc aminte de o scena din Jakob Wassermann, unde discipolul Joseph Kerkhoven doarme fara intrerupere mai multe zile si mai multe nopti, vreme in care preia sufletul maestrului sau, Jochann Ihrl, cel ce tocmai se stinge. Asemenea lucruri se povestesc si in literatura nonfiction... Oricum, doar pana ce nu se pierde prin trecerea in nefiinta a unuia, spiritualitatea are sanse de a supravietui. Indiferent cum ne imaginam perpetuarea.
Pe de alta parte, romanul unei asemenea vieti nu se putea desavarsi decat tot printr-o coincidenta. Ioan Moraru, indezirabil pentru ca a indraznit sa primeasca la Oslo "premiul ce i se cuvenea lui Ceausescu", s-a stins din viata, la 62 ani, la 19 decembrie 1989, cu doar trei zile inaintea prabusirii dictatorului. Cum evenimentele se precipitau, inteleptul, grav bolnav, insa la curent cu cele ce se petreceau la Timisoara, a apucat sa-si incurajeze urmasii ca vor veni vremuri mai bune. ("Nu voi trai eliberarea, dar traiesc acum inceputul ei.")
Exceptiile care fac diferenta
Singurul articol aparut in presa romaneasca despre laureatul Premiului Nobel a fost tiparit in ziarul Romania libera din 11 ianuarie 1990 si este semnat "Un grup de cercetatori de la Institutul Victor Babes, Bucuresti"1. Erau zile fierbinti, cand intreaga lume se mai uita la cele ce se transmiteau in urma revolutiei televizate din Romania. Articolul a trecut neobservat, nelasand nici o urma - vezi si "ancheta" mea2. Ciudat este ca, la moartea savantului, vechile autoritati, preocupate de tavalugul evenimentelor, au mai gasit totusi ragazul sa interzica expunerea trupului neinsufletit intr-una dintre salile Institutului "Victor Babes".
Ma intreb care sunt exceptiile: in timp de masive tulburari sociale, sa ai vreme de interdictii sau, in aceleasi circumstante, sa-ti pastrezi demnitatea de a te achita normal de o datorie de onoare? Poate ca supravietuirea spirituala se datoreaza si raspunsului la aceasta intrebare.
Lumea in care traim este impartita in mod evident intre mass-media preocupate de senzational si o realitate infinit mai putin spectaculoasa, dar mai reala. In Romania, unde libertatea de expresie - cel putin fata de ce a fost - este o izbanda indiscutabila a lui decembrie 1989, demersul mediatic imparte falii si mai evidente intre noi si noi, intre noi, care consumam informatiile (si suntem, pe nesimtite, formati de ele), si noi, cei ce ne traim viata privata. Una dintre temele predilecte este crearea de eroi: odata intrat in bataia reflectoarelor, un personaj devine creatia acestora. Intr-un asemenea context, viata unui savant este profund plictisitoare. Anii de truda intr-un laborator nu pot interesa un public educat exclusiv pentru audienta prin show-business. Spre a fi atractiva, viata unui savant are nevoie de un scandal de alcov, de un delict sau... de un Premiu Nobel. De aici, iluzia inoculata este acel premiu, despre efectele caruia se vorbesc foarte multe lucruri: el ar reprezenta permisul de intrare in Eden. Asa ca numerosi oameni viseaza la el: mai putini sa-l primeasca personal, multi spre a fi partasi prin nationalitate. La fel ca si suporterii echipei de fotbal.
Se ajunge, astfel, la prejudecata premiului, in spiritul "unui Nobel pentru fiecare". Mai ales in mediile titrate, subiectul acesta tinde sa ajunga obsesie. Dupa modelul, "sa ne ocupam locul in lume pe care-l meritam", domeniile acelei pozitii sunt infinite. In mod firesc, dupa o vreme, sloganul devine: aici nu se poate face nimic.
Ignoranta si cluburile autohtone
"Faptul ca vorbim despre o distinctie ce nu e data in Romania mareste nu numai misterul, dar alimenteaza si teoriile conspirationiste. In fond, Romania este o tara a cluburilor exclusive. A cluburilor tot mai exclusive. Numai ca o calitate a unui asemenea club este determinanta doar in tara. Fizic, Ceausescu nu mai e, dar "locul pe care il meritam de veacuri" a ramas neatins. Si virgin.
In numele cutumelor autonome, cluburile isi pompeaza sefii spre recunoastere internationala, sefii atat de vehiculati prin juriile interne. Supunandu-se cu totul altor criterii, selectia de afara nu ia in considerare ierarhiile cluburilor romanesti. Daca, totusi, un roman are cea mai mica sansa de penetrare, cluburile rivale il vor discredita. La fel ca in arondarea mafiota, chiar si pentru sefii cluburilor - si mai ales pentru ei - iesirea din propriul teritoriu poate fi fatala. Acesta este "locul pe care il meritam de veacuri". De aceea, un Ioan Moraru nu putea trece decat in anonimat, iar sansa lui a fost si este tot de afara. Dintr-un altfel de club, cladit pe alte principii.
In legatura cu criteriile, merita sa amintesc propunerile unui ciudat "referendum" continand sugestiile din 1920 pentru Premiul Nobel, sugestii venite din diferitele tari la o "Federatie" ce fiinta, in acest scop, la Paris, Strada Fontaine, 38 bis. Din partea romana rezultatele au fost: A. Dominic (poet), Gala Galaction (scriitor) si E. Relgis (pacifist)3... Mai tarziu, cluburile au intervenit mai putin public, folosind principiul dupa care functiile administrative sa fie si trambulina pentru tot mai reputata distinctie. Rezultatele se cunosc - mai bine zis, lipsa de rezultate.
Si, daca tot vorbim de cluburi, putem lua si un exemplu din sport: exemplul clasic al spiritului gregar este dat de un specialist german in psihologia abisala, Friedrich Hacker, care arata ca apartenenta de grup este extrem de elastica, fiind una dintre cauzele dinamicii deosebite ale vietii sociale. Daca echipa Bayern München intalneste pe Borusia Dortmundt, spune Hacker, fanii celor doua cluburi se vor incaiera inca de pe strazile orasului gazda. In schimb, daca nationala germana va juca impotriva celei engleze, suporterii echipelor nemtesti se vor alia si se vor bate cu huliganii britanici. Asadar, spiritul gregar nu este intotdeauna benefic, insa mereu indispensabil vietii in comun. In caz ca nu se ajunge la excese si la cautarea unui tap ispasitor, el poate avea si valente pozitive, oferind numeroase pilde de solidaritate, de patriotism, de respect reciproc. Numai ca exemplul lui Hacker nu mai functioneaza in Romania, la ultimele meciuri ale reprezentativei, numerosi suporteri infocati punand mandria de club inaintea solidaritatii nationale. La noi, interesele de grup mic sunt inaintea interesului national. In jocul de fotbal, ca si in marele joc al vietii de toate zilele.
Au trecut 20 de ani de cand Ioan Moraru a primit Premiul Nobel. 4 ani sub Ceausescu si 16 ani de libertate. Dar, tot vaitandu-ne si creand scenarii, Ioan Moraru tot n-a intrat in constiinta publica.
Ne meritam un Premiu Nobel? Dar, iata, chiar avem si un Premiu Nobel al unui savant care a plecat din Romania sa si-l ridice si s-a intors cu el in Romania. Daca Ioan Moraru desigur ca l-a meritat, ma indoiesc tot mai mult ca noi, dupa 15 ani de libertate de expresie, il meritam. Meritele pentru o asemenea distinctie se cinstesc... Dumneavoastra ati auzit de (co)laureatul Premiului Nobel Ioan Moraru?
