Intre stanga si dreapta: mirajul liberal

Asteptam de mai bine de un deceniu clarificarea doctrinei ce sta in spatele liberalismului romanesc. Asteptarile au crescut: simpla afirmare a unui anticomunism vehement si imbratisarea generalelor valori "liberale" ale democratiei si statului de drept au devenit tot mai insuficiente. Motivul este simplu: relieful doctrinar intr-o societate cu aspiratii europene moderne se deseneaza mult mai nuantat decat in cazul unei societati abia eliberate din trauma totalitara. Azi, jonctiunea cu sistemul politic european dublata de tensiunile dintre liberali ne-au creat din nou asteptarea ca, in sfarsit, etapa ambiguitatilor va fi depasita si ideologia liberalismului romanesc va fi precizata intr-un corpus doctrinar unitar si coerent. Vom fi dezamagiti din nou.

Sub tensiunea luptelor interne si sub presiunea alinierii politice la sistemul european, o clarificare va rezulta cu siguranta. Dar ea nu va fi in directia asteptata de multi. Mitul unui liberalism romanesc monolitic, coerent, de sine statator, cu radacini istorice, in deplina consonanta cu miscarile de idei si politice internationale si, mai mult, "de dreapta" va ramane ceea ce a fost si pana acum: un mit. O himera a tranzitiei. Mai mult, dezintegrarea sa este inevitabila. Avem de a face cu o iluzie a carei tenace rezistenta in mintile noastre, in pofida evidentei ei inconsistente, poate fi explicata numai prin faptul ca am avut nevoie de acest mit politic pentru a contracara spectrul trecutului totalitar si spaima de esecurile si pericolele tranzitiei. Dar nu faptul ca am putut atata timp inchide ochii la contradictiile interne si la inconsistentele acestei vagi constructii imaginare necesita cu prioritate o discutie azi. Discutia trebuie sa inceapa de la punctul zero: caracterul nerealist si impracticabil al proiectului doctrinar implicat de aceasta viziune himerica. De aici, un corolar: inevitabila sa disparitie.

"Noul liberalism"

Liberalismul romanesc se revendica de la "curentul liberal international". Intrebarea este: care este mai exact natura doctrinara a acestui curent? Care este sensul precis al acestei declaratii de apartenenta? Ca sa intelegem semantica si logica spatiului ideologic in care liberalismul romanesc se autoproiecteaza, trebuie sa incepem cu un detur in istoria acestui spatiu. Dupa marile victorii politice ale secolului XIX, odata cu indeplinirea principalelor elemente ale agendei sale, liberalismul occidental a pierdut treptat busola si forta. La inceputul secolului XX, semnele acestei oboseli au devenit atat de clare, ca tema revitalizarii a devenit principala preocupare a liberalilor vremii. Numai ca aceasta revitalizare, sau "noul liberalism", a sporit si mai mult confuzia. Daca liberalismul clasic era in principal un liberalism al "individului contra statului", noul liberalism reevalua rolul statului si teoretiza folosirea acestuia ca instrument al unei agende sociale simtitor straine spiritului clasic liberal. Autori precum Green, Hobson si Hobhouse puncteaza o rasturnare spectaculoasa, in care statul era vazut ca instrument de realizare a "agendei sociale" si, uneori, chiar al dezvoltarii identitatii personale si colective. Cu aceasta, degringolada liberala s-a accentuat.

Reasezarea noului liberalism in directie etatista a coincis cu o alta miscare, de data aceasta in tabara socialista. Renuntarea la obiectivele revolutionare, acceptarea ordinii democratic-constitutionale si adoptarea gradualismului, ce au marcat nasterea social-democratiei si laburismului, au dus in fapt la o suprapunere cu noua agenda a liberalismului. Altfel spus, noul liberalism s-a deplasat de la centru spre stanga, iar segmentul socialist pe cale de a deveni social-democrat s-a mutat de la stanga spre centru. Cu aparitia notiunii de economie mixta, cu interventionismul lui Keynes si cu articularea conceptului de stat asistential, social-democratia si noul liberalism devin aproape de nedistins: o familie de formule de centru-stanga ce difera doar in detaliile tacticilor legate de agenda emanciparii sociale si a administrarii "progresiste" a problemei inegalitatilor si defectelor capitalismului.

In SUA, unde traditia socialista a fost foarte slaba, aceasta convergenta s-a facut foarte rapid si termenul de "liberal" a devenit echivalentul valoric si principial al "social-democratiei" europene. In Europa, unde traditiile socialista si liberala ca entitati politice separate erau puternic inradacinate, dinamica a fost mai putin abrupta. Dupa ce o parte dintre liberalii de tip nou au migrat spre social-democrati, iar cei clasici spre dreapta democrata, in urma lor au ramas sa marcheze o nisa acum golita de viata mici partide "liberale" cu o identitate balansand schizoid intre noua stanga si noua dreapta. Aceste partide, spun toti comentatorii, de la Merquior la Barry si de la Arblaster la Salvatori, reprezinta fie doar supape politice traind din administrarea tensiunii intre marile forte de stanga si dreapta, fie forme contextuale si specifice fiecarei tari in parte ce nu au mari pretentii doctrinare, ci reflecta conjuncturi politice si ideologice locale. Traim, spun acesti comentatori, o epoca postliberala. Liberalismul este peste tot si de aceea nu se mai poate concentra nicaieri.

Lumea postliberala

Exista si o a doua cale de a defini aceasta stare "postliberala". Presiunea totalitarismelor de dreapta si de stanga, aparute in acelasi timp cu criza ce a dus la redefinirea liberalismului si cu ascensiunea social-democratiei, a facut ca principiile cele mai generale ale vechii agende liberale, umaniste si democratice sa se difuzeze si mai larg pe tot spectrul fortelor politice opuse totalitarismelor. Cand, in lupta cu totalitarismul, toata lumea de la centru-stanga la centru-dreapta se declara democrat-liberala si continua sa afirme aceasta identitate si dupa victorie, este greu sa mai mentii o identitate liberala de sine statatoare. Asa ca, in lumea postliberala, pentru a se afirma, liberalismul - acum redefinit in termeni etatisti-sociali - trebuie sa mearga la extreme: extrema agendei emanciparii si diversitatii (imbratisarea minoritatilor pana la discriminarea agresiva impotriva majoritatii), extrema pluralismului (imbratisarea multiculturalismului pana la subminarea fundamentelor culturale occidentale pe care insasi doctrina pluralismului se bazeaza), extrema asistentiala (sustinerea defavorizatilor pana la punctul in care se formeaza o clasa sociala a dependentilor, avand o subcultura si mentalitate proprie), extrema redistributiei (redistribuire pana la punctul in care mecanismele producatoare de avutie devin gripate) s.a.m.d.

Pe acest fundal, cand toata lumea declarase liberalismul clasic mort si ingropat, acesta a renascut brusc in a doua jumatate a secolului XX. Propulsat de ganditori ca F. Hayek, M. Friedman sau J. Buchanan, revirimentul doctrinar promova o reintoarcere la agenda statului minimal, a libertatii de alegere, a individualismului si a responsabilitatii. El a spulberat consensul privind statul asistential si agenda dirijista asociate liberalismului etatist si social-democratiei. Vizibilitatea marilor gânditori de factura clasic liberala in "Revolutia Thatcher-Reagan", care in anii ‘80 a relansat Occidentul si a dus la victoria sa asupra imperiului comunist, a consfintit aceasta spectaculoasa renastere. Numai ca, de data aceasta, liberalismul clasic nu se mai prezenta ca o forta politica de sine statatoare. Desi din punct de vedere ideologic a ramas sa fie numit (in special de adversarii de stanga) neoliberalism, din punct de vedere politic el a fost cu totul asimilat de partidele dreptei (conservatoare, populare, crestin-democrate, neoconservatoare etc.). In masura in care se poate vorbi de o traditie liberala, spun Hayek & co., aceasta se regaseste in liberalismul clasic. In lupta cu absolutismul, mercantilismul si traditiile retrograde din secolul XVIII si XIX, liberalismul era de stanga. Azi insa, in lupta cu etatismul, liberalismul, fidel traditiei sale, este necesarmente de dreapta.

Asa ca azi, dupa un secol de rasturnari doctrinare si semantice in jurul notiunii de "liberalism", atat dreapta, cat si stanga se revendica in mare masura de la acest termen. Consecinta este ca "liberalism" este la ora actuala unul dintre cei mai confuzi termeni ai lexiconului politic. Exista liberalism de dreapta si liberalism de stanga, liberalism economic si liberalism social, liberalism clasic si liberalism modern, liberalism etatist si liberalism antietatist s.a.m.d. Ca si cum marele rezervor de idei si valori al liberalismului clasic s-ar fi spart si raspandit pe tot spectrul politic, fiecare luand un element sau altul dupa plac, imbinându-l cu alte idei sau pur si simplu modificandu-l pana la deformare si anulare. Inca de la inceputul secolului, liberalii clasici ca L. Mises, L. Knight sau L. Robbins au sesizat pericolul universalizarii termenului de "liberal" si au incercat sa impiedice aceasta evolutie, cerand liberalilor clasici sa nu abandoneze eticheta de liberali si sa nu o cedeze adversarilor fara lupta. Si acesta este si modul in care trebuie citita revolutia neoliberala a lui Hayek, Friedman & co.: o incercare de recuperare in forta a drapelului liberal. Pe de alta parte insa, liberalii etatisti clameaza ca ei sunt continuatorii ideilor liberale traditionale, pe care le-au dezvoltat si adaptat intr-o evolutie fireasca in contextul social si politic al contemporaneitatii. Pentru ei, reaparitia in forta a liberalilor clasici este de fapt un fenomen reactionar si antiprogresist. Care dintre parti are dreptate este probabil o problema de preferinta ideologica personala a fiecarui judecator in parte. Ceea ce intereseaza in contextul discutiei de fata este altceva: anume ca a spune azi ca esti liberal este mai degraba un mod de a confuziona decat de a-ti preciza identitatea doctrinara.

Iluzia clarificarii prin afiliere internationala

Ce ne spune acest excurs in istoria miscarii liberale in secolul XX privitor la situatia romaneasca? In primul rand ca ideea ca liberalismul romanesc se sprijina pe o doctrina clara si ca aceasta doctrina este validata de "liberalismul international" este lipsita de acoperire. Daca ar fi sa folosim drept criteriu ideea de "curent liberal international", pozitia doctrinara a "liberalismului" romanesc ar fi imposibil de stabilit altfel decat in cei mai nebulosi termeni. Observam ca ceea ce ni se ofera este mai degraba o eticheta general-vaga, asociata cu ceva dezirabil - aidoma celei de "european", "occidental", "democrat". Dincolo de eticheta si sentimentul placut creat de ea, nu exista insa nici un contur doctrinar ferm.

 Aceasta referire la semantica difuza a notiunii de "liberalism" ne aduce, in acelasi timp, o precizare cu privire la natura unor entitati politice de tipul "grupul liberalilor europeni". Este evident ca aportul clarificator doctrinar al acestei afilieri, clamat de liberalii romani, este mai mult derutant decat edificator. Gruparea liberala europeana este o grupare eterogena, constituita din ceea ce ramane dupa ce prima mana a partidelor europene a fost triata intre socialisti si populari, intre stanga si dreapta. Este o expresie exacta a zonei ambigue ce reflecta o combinatie de factori politici contextuali si acel amalgam doctrinar-identitar rezidual caracteristic lumii postliberale. Mai grav insa, atunci cand trebuie sa tragi o linie, centrul de greutate al gruparii liberale europene cade in mod incontestabil la stanga, lucru confirmat si de pozitionarea sa in  Parlamentul European. Or, liberalismul romanesc, atat la PNL, cat si la PLD, se pretinde de dreapta. Evocarea repetata, ca precizare ideologica salvatoare, a afilierii la grupul liberalilor europeni nu face astfel decat sa amplifice confuzia. Pe scurt, mult asteptata clarificare doctrinara a liberalismului romanesc nu poate veni pe aceasta cale.

Ambiguitatile liberalismului istoric

Ramane astfel ca identitatea liberala sa fie precizata prin traditia antebelica a partidului. Intr-adevar, liberalii romani fac mereu referinta la ea. Din pacate, aceasta complica, in loc sa simplifice lucrurile. Aportul doctrinar al acestei trimiteri este nul. In cursul istoriei sale, traiectoria PNL a strabatut de la stanga la dreapta aproape intreg spectrul politic. In plus, poti gasi coexistand, in orice moment din istoria sa, elemente atat de dreapta, cat si de stanga in doctrina expusa si in practica politica. Variatia este extrema: de la cel mai "rosu" radicalism la cel mai profund nationalism etnicist. Or, aceasta face irelevanta trimiterea la bagajul doctrinar istoric. A incerca sa trimiti la istorie este, in cazul PNL, precum in cazul majoritatii partidelor cu vechime, un act reflex de stabilire a unei genealogii politice, si nu un argument de intemeiere doctrinara. Cu atat mai mult cu cat liberalismul romanesc a fost unul al pragmatismului, nu al dogmatismului ideologic. Privind retrospectiv, constatam ca in masura in care ofensiva miscarii liberale de secol XIX s-a epuizat treptat si liberalismul mondial a intrat in criza, elementul national a devenit tot mai mult motorul miscarii politice liberale romanesti, miscare ce oricum isi temperase de mult avântul radical. Astfel, este probabil ca termenul de "national" din titulatura partidului sa indice mult mai bine decat cel de "liberal" despre ce era vorba cu precadere in exercitiul politic al PNL istoric. Un test graitor este faptul ca azi majoritatea liberalilor este incapabila sa spuna despre doctrina antebelica a PNL altceva decat un slogan: "Prin noi insine!".

Pornind de la conjectura de mai sus, nu mai pare surprinzator ca singurul element de elaborare doctrinara mai serioasa a PNL dupa 1989 a fost un document privind natiunea (civica) elaborat in 2002 de presedintele PNL de atunci, Valeriu Stoica. Logica este transparenta: aceasta era principala linie de continuitate doctrinara, dimensiunea liberala - asa cum am vazut, oricum dispersata si confuza dupa primul razboi mondial peste tot in lume - fiind secundara la PNL antebelic. Mai mult, in cazul nou reinchegatului PNL, Valeriu Stoica intelegea bine ca fortarea unei optiuni unice privind o forma sau alta de liberalism contemporan era periculoasa, pentru ca ar fi dus la noi tensiuni interne si eventuale sciziuni. De aceea a preferat ambiguitatea. Dar ceea ce serveste supravietuirii politice a unui partid modest nu serveste unui partid cu ambitii mari, caci in ziua de azi partidele mari sunt fie de stanga, fie de dreapta; nu pot fi peste tot si nicaieri in acelasi timp. Iar ceea ce a servit vremelnicei unificari liberale nu a servit procesului de clarificare a spectrului politic romanesc. Continuarea mitului unui liberalism romanesc monolitic, cu radacini istorice, in consonanta cu miscarea de idei si politica internationala si, mai mult, "de dreapta" a continuat sa apese greu asupra acestui proces. Pe scurt, nu numai ca mult asteptata clarificare doctrinara a liberalismului romanesc nu poate veni prin raportare la PNL istoric, dar aceasta fixatie asupra "partidului Bratienilor" este totalmente neproductiva.

Mistica liberala

Intelegand ca nici revendicarea de la "curentul liberal international", nici evocarea "liberalismului istoric" nu pot sustine doctrinar liberalismul romanesc azi, intelegem si cum acesta a ajuns sa fie definit in moduri ce transcend logica dezbaterii argumentate si rationalitatea critica. Ajungem deci in punctul in care confuzia se transforma in farsa. Astfel, liberalismul devine o stare de spirit, un mod de a fi, o gnoza, un fluid mistic cu care unii - "liberalii adevarati" - sunt daruiti, iar altii, nu. Suntem astfel proiectati in sfera inefabilului, a zonei unde conceptul, dialogul si analiza fac loc revelatiei si paranormalului.

Pe de o parte, avem o mistica a "partidului", o entitate metafizica ce decide ce este liberal si ce nu in Romania, printr-un proces care, fiind lipsit de criterii publice, pare dupa toate aparentele legat de pogorârea duhului liberalismului asupra liderilor sinodali din PNL. Pe de alta parte, exista "tanarul intelectual liberal" care, dispensandu-se de cele mai elementare notiuni de doctrina politica, patrunde prin simpla concentrare a mintii in miezul lucrului liberal in sine, de unde proiecteaza catre mase, prin prezenta fizica si forta limbajului nonverbal, esenta liberalismului. In sfarsit, publicului ii este aratat un personaj special, numit uneori "senior", care emana spirit liberal, traieste liberal, se imbraca liberal, vorbeste liberal si, evident, exercita toate celelalte functii sociale si fiziologice in mod liberal. Acesta are, intre altele, capacitatea de a se conecta la o misterioasa entitate colectiva numita "spiritul Bratienilor" si de a vorbi in numele ei. Date fiind cele de mai sus, este clar ca o suta de ani de dezbateri si argumente privind natura si aplicarea ideilor liberale in lume, de la Ricardo la Keynes, de la Mill la Rawls si de la Acton la Friedman devin irelevanti. Dezbaterea doctrinara privind liberalismul romanesc este redusa la incantarea cuvantului "liberal" si la aplicarea de etichete: ce este sau nu este liberal fiind promulgat public de personajele autodeclarate "liberali adevarati", pe baza unor criterii pe care numai mintile lor le stiu. Pe scurt, totul ajunge sa fie o mare pierdere de vreme pentru toata lumea si o deturnare de atentie de la temele cu adevarat relevante.

Prioritati si capcane

Cu trecerea timpului, ne este tot mai clar ca mitul liberal si "capitalul simbolic" legat de el tind sa devina o prezenta disfunctionala in actualul context romanesc. Felul in care aceasta prezenta este definita (sau mai degraba nu este), pozitionarea sa in zona minoratului politic si lanturile cu care s-a legat de trecut o fac sa fie sterila pentru marele efort de constructie politica ce ne sta in fata. Pentru oamenii politici, jurnalistii, formatorii de opinie si publicul ce ar trebui sa dezbata si sa construiasca intelectual si doctrinar arhitectura sistemului politic romanesc modern, pseudoproblema liberalismului este o capcana ce-i tine ocupati exact cu ce si cand nu trebuie. Suntem in punctul in care principala preocupare ar trebui sa fie articularea doctrinara a polilor de stânga si de dreapta, calibrarea lor la specificul actualului moment istoric strabatut de tara si racordarea lor in mod functional la angrenajul politico-ideologic euro-atlantic. Obsesia noastra cu ce se intampla cu liberalismul romanesc si inefabila sa doctrina este o mare diversiune in care ne lasam purtati cu buna-stiinta.