Intelectualii și 'oamenii practici'

Oamenii practici din PDL ezită să-i aleagă pe „reformiști“? Perfect; vor alege atunci între doi perdanți!

S-au numit pe sine „reformiști“: în România, acest adjectiv servește drept sperietoare po­li­tică de prim rang. Alții le-au spus: „in­te­lec­tuali“ – ceea ce, tot în România, este aproape o insultă.

Încă înainte de a-și anunța depunerea mo­țiu­nii pentru șefia PDL (cea de-a treia, după cea a lui Vasile Blaga și cea a Elenei Udrea), a fost anunțat eșecul iminent al acestor reformisto-intelectuali (Monica Macovei, Cristian Preda, Teodor Baconschi, Adrian Papahagi, Sever Voi­nes­cu și câți vor mai fi). Nu sunt „oameni prac­tici“ – s-a spus de pretutindeni – de par­că conducerea Ministerului Justiției timp de doi ani, cu rezultatele știute, de către d-na Ma­covei ar fi echivalentă cu scrierea unui co­mentariu la Hegel. N-au priză la oamenii din partid, fiindcă sunt aroganți sau prea radicali. E sigur că nu vor convinge electoratul. Aro­ganța, să am pardon, n-am observat-o la ei, ci la ceilalți; cât despre radicalism, oare bălă­ci­rea în mocirla compromisului și a medi­o­cri­tății cu care s-a complăcut conducerea actuală a partidului nu cere să se apese puțin pe pe­dala radicalismului? Cum să faci opoziție îm­potriva monstrului USL de 70% în parlament, dacă nu încerci să compensezi slăbiciunea nu­merică prin forța vocii, a principiilor, a ar­gumentelor? Și mai ales de ce ar vota elec­to­ratul de dreapta cu lipsa de combativitate?

Habar n-am dacă d-l Blaga nu face mai mult fiindcă nu vrea (își menajează relațiile cu pu­terea) sau nu poate. Dar ce importanță are? Or­birea de a mai cere un mandat de preșe­din­te după dezastrul electoral din decembrie îi apar­ține cu siguranță. E adevărat, la noi or­birea asta e loc comun: așa a făcut și Petre Ro­man în 2001, și Adrian Năstase în 2005, și Tă­riceanu în 2009. În loc să demisioneze imediat după anunțarea rezultatelor votului, toți au spe­rat – ca mari „oameni practici“ ce erau – să păstreze încă puterea la partid. Și au fost mă­turați. Așa se va întâmpla și cu Blaga, care e incapabil să învețe din experiența altora. Con­dus de el în continuare, partidul va dis­părea pur și simplu, mai ales după ce PNL se va desprinde de PSD și va încerca să pretindă monopolul reprezentării dreptei. Iar „oamenii practici“ din PDL ar face bine să nu-l subes­ti­meze pe Crin Antonescu, ale cărui metode de guvernare dictatoriale sunt detestabile și pe­riculoase, dar a cărui inteligență politică e mult peste a lor – vezi cooptarea lui Klaus Jo­han­nis.

Deocamdată, PDL mai deține monopolul drep­tei. Are reprezentare în parlament – mică, dar oricum mai mare decât PD și PNL laolaltă în 2000. Are încă primari, consilieri, organizații. Este încă un partid autentic. Ce n-are sunt principii, o direcție, un ideal. Un su­flet. Nimeni nu crede că Blaga ar pu­tea turna așa ceva în partid. Atunci poate așteaptă cineva în acest partid să-l obțină de la inteligența politică a d-nei Udrea, dârza susținătoare a lui Prigoană? A, a câștigat mai multe vo­turi în Roman? Pentru numele lui Dumnezeu, dar a distrus în mod ru­și­nos orice influență a PDL în Bucu­rești! Ce-i drept, Blaga a pierdut Bu­cureștiul în 2008, când PDL era la apo­geul puterii sale, ceea ce este încă și mai rușinos. Oamenii practici din PDL ezită să-i aleagă pe „reformiști“? Perfect; vor alege atunci între doi per­danți!

Sau cumva „practicilor“ noștri le e fri­că de Macovei mai mult decât de Pon­ta, că s-ar putea să le aplice cri­teriile etice? Se prea poate. Și totuși, cum cred acești politicieni din PDL că vor mai putea vreodată să-și con­vingă electoratul? „Ai noștri“, se știe, sunt mofturoși, nu ca votanții PSD. Vor și integritate, și idei, și eficiență, iar dacă nu le găsesc, umplu blogurile și site-urile media cu postări dis­pre­țuitoare; devin cinici, dezabuzați și nu mai votează. Între alegerile locale și cele generale de anul trecut, PDL a pierdut aproape 1 milion de votanți: asta nu vă spune nimic, stimați „oameni practici“?

Pe scurt, mi se pare că PDL în mo­mentul de față are o alternativă sim­plă: ori continuă politica mioapă, con­formistă, tranzacționistă (cu Bla­ga sau cu Udrea, nu-i mare diferență) și atunci va dispărea; fie riscă și îi alege pe „reformiști“, angajându-se în­tr-o politică de alt tip – ceea ce din opo­ziție, să recunoaștem, nu e nici măcar chiar așa de greu. Dar nu PDL e îngrijorarea noastră, ci opoziția, de­ja bolnavă și care va sucomba sau va fi absorbită de antieuropenii și anti­americanii lui Crin. Așadar, alegerea nu este între două linii alternative de politică, ambele rezonabile, ci este în­tre certitudinea dispariției și spe­ranța, oricât de fragilă, a unui viitor. Cine, cu un minimum de bun-simț și spirit practic autentic, ar mai putea sta la îndoială? //