De același autor
Campaniile neobosite ale lui Adrian Marino impotriva "mentalitatii fragmentariste si jurnalistice" din cultura romana, impotriva impresionismului din critica literara se explica prin aceasta optiune fundamentala, ca si pledoaria constanta pentru eruditie si sistem. Critica ideilor literare - spatiul pe care-l inventeaza si-l ilustreaza prin partea cea mai caracteristica a operei sale - nu reprezinta altceva decat o alegere fireasca. Iar acest spatiu este mai degraba acaparant decat restrictiv: nu critica e redusa la critica ideilor literare, ci critica ideilor literare este extinsa pana la a acoperi intreg domeniul criticii. Planurile de interes se rastoarna in consecinta si spectrul ideilor despre literatura ajunge sa primeze asupra textelor literare propriu-zise.
Adoptand o tinuta reflexiva, doctrinara si erudita, discursul lui Adrian Marino pare sa dispretuiasca atitudinile sensibile si contemplative. Ironia mereu prezenta constituie modul sau de a-si lua distanta fata de toata lumea si uneori chiar fata de sine insusi. Autoironia lui este insa mereu contracarata de un fel de ingenuitate, ca, de altfel, si ironia: din aceasta cauza, desi e deseori sarcastic, nu e niciodata malign. A polemizat in repetate randuri fara a cadea vreodata in pamflet. Nu o data, fandarilor sale de floretist li s-a raspuns cu o barda grosolana.
Interesul lui Adrian Marino pentru idei si ideologii poate sa para paradoxal intr-o epoca in care oroarea fata de o ideologie impusa cu forta si fara legatura cu realitatile de fapt a provocat o fuga masiva in estetic si chiar in estetism, un refugiu in analiza de text si in judecata de gust. Ideologia lui Marino nu era, bineinteles, ideologia oficiala; era o ideologie libertara si critica, rationalista si cosmopolita: ideologia Luminilor, actualizata in contextul intarziatei modernitati romanesti. In persoana si in opera lui Adrian Marino proiectul iluminist si acela al modernitatii subsecvente par sa se fi indeplinit cu adevarat. Vocatia enciclopedica, efortul continuu de rationalizare a limbajului, a literaturii si a culturii, atitudinea constant demistificatoare, ironia omniprezenta, viziunea totalizatoare si ambitia monumentalului, amestecul special de optimism gnoseologic si mizantropie fac din Adrian Marino o figura singulara in peisajul autohton. El a fost un citadin activ, militant, intr-o epoca dominata de nostalgii ruraliste; intr-o cultura lipsita de dictionare si sinteze, a compus dictionare si sinteze. Intr-o perioada in care corespondenta ameninta sa dispara (din motive diverse, inclusiv din cauza supravegherii si cenzurarii ei), el a continuat sa scrie scrisori in tara si in strainatate - forma de sociabilitate reciproc respectuoasa si cordial-distanta. La noi, unde citarea lucrarilor altora pare adesea un obicei pierdut, el a citat cu asupra de masura: din nevoia de aliante ideologice, dar si pentru a pune in valoare o traditie autohtona de care putini erau constienti si pe care inca mai putini erau dispusi s-o fructifice.
Introducere in critica literara, marele Dictionar de idei literare (A-G), Critica ideilor literare, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Etiemble ou le comparatisme militant, Comparatisme et théorie de la littérature, Biografia ideii de literatura, Hermeneutica ideii de literatura etc., toate aceste volume constituie un veritabil epos ideologic prin care cultura romana isi vede acoperite numeroase lacune. Aceste titluri dau seama despre o activitate a carei anvergura echivaleaza cu aceea pretinsa in mod obisnuit unui intreg Institut de cercetari. Cine ia in consideratie aceasta opera monumentala, precum si sutele de articole risipite prin reviste, cine stie de existenta revistei pe care Adrian Marino a fondat-o in 1973 - Cahiers roumains d'études littéraires - si de ecourile pe care aceasta le-a starnit peste hotare nu cred ca ezita prea mult sa admita ca acest om a existat si a functionat ca o adevarata institutie pentru cultura romana.
Regimul comunist i-a refuzat lui Adrian Marino accesul in Universitate si in Academie. Singurul autor roman din campul umanitatilor realmente cunoscut (adica citat adesea) in Occident nu s-a bucurat in tara de recunoasterea pe care ar fi meritat-o. A primit premiul international "Herder", a primit si premii ale Uniunii Scriitorilor, dar n-a fost ales (nici dupa '90) membru al Academiei Romane, iar pretuirea sa in randurile colegilor de breasla este, din pacate, departe de a fi unanima.
Intr-un articol programatic (Destinul criticului tanar), scris la inceputul carierei, Adrian Marino facea elogiul creatiei "care dezleaga si care da impacarea de sine". Opera lui - in singularitatea ei monumentala - ar fi trebuit sa-i dea, macar tarziu, aceasta impacare. Ma tem ca seninatatea pe care o afisa uneori Adrian Marino n-a fost decat resemnarea unui om profund ulcerat si nemultumit. Daca ne gandim la destinul sau retezat prin arbitrariul istoriei, refacut apoi cu pretul unor eforturi eroice, daca ne gandim la tot ce i s-a intamplat in anii din urma, intelegem mai bine de ce "dezlegarea" nu i-a adus-o, de fapt, creatia, opera - cum ar fi fost normal intr-o tara normala -, ci moartea.
RUXANDRA CESEREANU
Solitarul
Adrian Marino s-a nascut si s-a format la Iasi, a murit la Cluj si a fost un carturar care a avut dese drumuri spirituale prin Bucuresti. Pe langa harta romaneasca vizibila, el a strabatut si o Romanie underground, prin intermediul inchisorilor in care s-a salasluit cu de-a sila si a deportarii care i-a fost impusa in Baragan. A publicat peste douazeci de carti si a fost in mod recunoscut cel mai tradus critic de idei si eseist roman. In zestrea sa se mai afla doua lucrari de interes national, care vor fi publicate cine stie cand si pentru care este necesara o acribie de cercetator-editor: o vasta istorie a cenzurii (aproape finalizata) si, nu in ultimul rand, o ampla autobiografie spirituala, secundata de memoriile sale despre inchisoare si deportare in timpul comunismului (despre acest al doilea manuscris, care nara sase decenii de viata culturala si sociala - 1939-1999 -, obisnuia sa spuna ca este un text lucid-amar).
Intrat in politica in 1945, tocmai ca o forma de radicalizare a atitudinii sale fata de invazia sovietica din Romania, a fost arestat in 1948 si a fost eliberat din deportare in 1963. Probabil ca, daca destinul nu i-ar fi fost fragmentat de imixtiunea comunistilor si daca Romania nu ar fi suferit invazia sovietica, Adrian Marino ar fi ajuns deputat ori senator al Partidului National Taranesc ori poate chiar ministru al Culturii, cine stie! Sub comunism insa, lui Adrian Marino nu i-a ramas decat sa supravietuiasca prin cultura si sa faca acest lucru intr-un mod exemplar. Cartile sale de teorie literara, estetica si comparatism materializeaza o organigrama a culturii europene si a culturii romane, realizata cu finete, inteligenta, sobrietate. Adrian Marino si-a dorit sa fie in primul rand european si a izbutit acest lucru. Dupa prabusirea comunismului, ca un fel de intoarcere a refulatului, a regasit ceea ce el insusi obisnuia sa numeasca vocatia sa, nu doar postrevolutionara: a renuntat la activitatea de teoretician literar si estet pentru a-si regasi structura de critic de idei si ideolog, ca identitate de sine. Fara sa-si renege activitatea scriitoriceasca din timpul comunismului, dar considerandu-si destinul a fi fost deviat de dictatura si de regimul comunist, Adrian Marino revenea la matca din 1945, recapacitandu-si postura de ideolog, mai cu seama intr-o serie de carti pe care le credita ca facand parte dintr-un proiect de inspiratie liberala, cum ii placea sa spuna. Trecator prin varii dictaturi (carlista, legionara, antonesciana, comunista), era foarte constient de importanta unei carti de tip dictionar despre ideea de libertate (si cenzura) in Romania. Nu vorbea decat rar despre perioada detentiei (decretand-o a fi infama, in general) si refuza eroizarea detentiei, considerand ca s-a supravietuit decent, dar nu spectaculos in cadrul acesteia. Imi atragea mereu atentia, de pilda, sa nu pun emfaza in radiografia Gulagului romanesc, afirmand ca, daca a existat un eroism al detentiei, atunci acesta a fost unul cenusiu. Am polemizat cordial pe aceasta tema de cateva ori. Explica nu arareori ca "scoaterea din circulatie" pe care i-a provocat-o comunismul l-a facut sa caute si sa gaseasca solutia culturii de performanta ca formula individuala de supravietuire. Refuza termenul de scriitor, in ceea ce-l priveste. Dar agrea sa fie privit ca un constructor cultural, lucid fata de viciile culturii, din care, vrand-nevrand, facea parte. Cultura romana era criticabila, in opinia sa, mai ales din pricina fragmentarismului si a neintregirii ori neincheierii sale. Era nemultumit de lipsa unor enciclopedii, istorii si dictionare care sa compatibilizeze Romania cu restul Europei. Aprecia genul savantilor, dar, cum acestia puteau fi numarati pe degete in spatiul mioritic, Adrian Marino considera ca Romania functioneaza cultural defectuos din pricina lipsei unei traditii umaniste si renascentiste si din pricina spiritului romanesc aconceptual. Nu gasea nici rigoare, nici universalitate in cultura romana. Intr-un anumit fel, fara sa constientizeze acest lucru, carturarul Adrian Marino era oarecum inrudit cu Cioran: cu acel tanar Cioran care ravnea si el europenizarea Romaniei, dar intr-un mod spectaculos. Adrian Marino nu miza pe spectaculos si entuziasm, ci pe o constructie obstinata, lucida, rationala a culturii romane, considerata a fi nu doar mica, dar mai ales neformata.
Dupa ce in 1990 participase activ la viata politica (fiind, de pilda, unul din animatorii pietei-surori din Cluj cu mitingul-maraton din Piata Universitatii care se desfasura in Capitala), dezgustat de optiunea majoritar romaneasca pentru Ion Iliescu si oamenii sai si deceptionat in general de prestatia politica din Romania, Adrian Marino a hotarat sa se retraga intr-o viata intelectuala intensa, in care continua sa guste din politica, comentand-o strategic-ideologic, dar nepracticand-o. Proiectul vastei lucrari consacrate ideii de libertate si cenzura il urmarea ca o povara necesara ce trebuia dusa pana la capat. Carturarul devenit ideolog miza obstinat pe capacitatea sa urieseasca de munca si pe acribia impusa cercetarii, asistat fiind mereu de sotia sa, doamna Lidia Bote, pe care eu am perceput-o adesea ca pe un ghidus si vivace inger pazitor al domnului Marino. Iar daca acum, la sfarsitul acestui text de doliu, spun "Adio, domnule Adrian Marino!", o fac luandu-mi ramas bun de la o intreaga generatie pe care cel care a fost obiectul si subiectul acestor randuri a reprezentat-o stralucit si exemplar.
ANDREI CORBEA-HOISIE
In loc de recenzie la Pentru Europa, editia a doua
Citesc intr-un cotidian, intr-un articol dedicat, cel putin in intentie, amintirii lui Adrian Marino, deconcertanta fraza cum ca savantul clujean ar fi avut "ghinion supravietuind epocii comuniste", deoarece dupa 1989 n-ar mai fi facut altceva decat sa agite "sloganurile unui pasoptism "incremenit in proiect"". Curios si, in definitiv, dezamagitor nivel de receptare a unui mesaj ce a afirmat neincetat de atunci incoace, cu greutatea unei experiente individuale dramatice, traduse in mai bine de un deceniu si jumatate de recluziune in inchisori comuniste, dar si a unei opere monumentale, considerate ca atare de expertiza de specialitate de aici si de aiurea, ca "dupa decenii de dictatura de extrema dreapta si extrema stanga, o "evadare" in "Europa liberala" - intr-un spatiu fara cenzura, dogme, normative si fundamentalisme - reprezinta o conditie nu numai de supravietuire si salvare, dar si de progres prin realizarea graduala in Romania a ideii de libertate integrala in toate domeniile"! Este aceasta profesie de credinta, pe care Adrian Marino a socotit-o "emblema simbolica" a stradaniei sale de o viata, o simpla voluta retorica, un enunt tocit si banalizat prin repetare, o "forma fara fond"?
L-am cunoscut pe Adrian Marino la mijlocul anilor '70, intr-o lume romaneasca traumatizata de cinica limba de lemn a lozincilor, stapanitoare peste mlastina vorbirii tot mai diluate, tot mai despuiate de noima a comunicarii publice, si, daca mi-a impus ceva atunci in stilistica sociabilitatii sale, dincolo de generozitatea intelectuala cu care m-a coplesit, aceasta a fost - o spun din perspectiva mea de astazi - "tinuta" riguroasa a unui limbaj atent la proprietatea cuvintelor, la incarcatura lor semnificanta, la echilibrul dintre dire si faire. De altfel, un reflex al acestui credit nelimitat acordat de dansul preciziei terminologice l-a constituit mefienta fata de expresia "artista", fata de metafora critica, incongruente, dupa el, cu dezideratul iluminist al limpezimii gandului, caruia i s-a dedicat. Spun "iluminist" deoarece indraznesc sa cred ca natura sa lucrativa, optimista intr-un sens superior celei a magistrului Pangloss, s-a nutrit dintr-un model de referentialitate mizand pe capacitatea intreprinderii umane, tenace si rationale, de a "umaniza" lumea - acesta a fost pentru Adrian Marino si sensul "progresului" cu care, desi constient de efectele lui nu rareori perverse, si-a identificat militantismul; de aceea fictiunii el i-a preferat dintotdeauna terenul confruntarii si angajarii ideologice, lipsita de ambiguitati si implicand aportul existential al celor "de aici si de acum".
Poate ca in aceasta vointa de constructie in ciuda circumstantialului consta si diferenta specifica prin care Adrian Marino, spre deosebire de alti intelectuali romani de aceeasi statura, a inteles sa "reziste" presiunii sufocante a dictaturii: nu resemnarea dezabuzata, penduland intre ironie si disperare, ci angajamentul perseverent si pana la urma eficient (in limitele date) i-au definit o atitudine asumata deopotriva in particular si in public. Detasat de servitutile unui statut institutional, pe care nici Universitatea si nici Academia de atunci n-au gasit cu cale sa i-l acorde, Adrian Marino s-a comportat in acei ani, oricat de ciudat ar suna pentru urechile de astazi, ca un om liber, tocmai pentru ca, potrivindu-si faptele la vorbe, a putut fi el insusi! Bunaoara, in sintagma "complexul Dinicu Golescu", pe care a lansat-o, autorul Carnetelor europene a investit nu doar abilitatea de a defini printr-o tipologie o mentalitate tipica secolului al XIX-lea, ci, inainte de toate, o pledoarie cat se poate de transparenta pentru valorile Europei democratice si implicit pentru destinul european al Romaniei, in raspar cu izolarea si constrangerile vremelnice. A demonstrat concomitent ca un discurs determinat poate fi dublat de o actiune determinata: revista pe care a condus-o, contactele pe care le-a mijlocit, dialogul cu tinerii pe care i-a modelat, alimentandu-i cu carti altfel inaccesibile si ajutandu-i sa publice, au favorizat alternativa la prostia ideologica, la inchiderea autarhica, la lozincardismul nationalist. Descatusata dupa 22 decembrie 1989 de oprelistile cenzurii, pledoaria lui Adrian Marino pentru o Romanie democratica si "europeana" a continuat sa exhorte aspiratia "profund mediocra" - cum noteaza, amuzat, tot el in eseul Pentru Europa din 1994 - catre o tara "civilizata si constructiva, organizata si productiva, in care existenta cotidiana sa nu mai fie nici blestem, nici suferinta, nici irosire de timp, energie si sanatate". A fost oare "incremenire in proiect" aceasta obstinatie a fostului detinut politic in a recomanda idealul vechiului civism nascut din Lumini si Revolutia Franceza in locul oricarei tentatii catre o "schimbare la fata a Romaniei", in sensul apocaliptic cu care cocheta candva tanarul Cioran, "un izvor al tuturor fanatismelor si irationalismelor nationaliste si totalitare"? Luciditatea de a-i identifica si a le spune pe nume vechilor "demoni" i-au adus in replica nu doar "multe ridicari din umeri si hohote rabelaisiene", cum citim in articolul citat la inceput, ci si lovituri de o violenta teribila, ba chiar adevarate campanii de defaimare. Senin, Adrian Marino a persistat si, devenit reper moral al tuturor celor pentru care, in numele acelorasi Lumini fondatoare, libertatea de a denunta orice derapaj de la valorile democratice, de oriunde ar veni el, reprezinta o miza pentru care merita sa te bati in Romania de azi, persista...
PAUL CERNAT
Un mare model incomod
Un mare carturar roman si european a plecat dintre noi la cateva zile dupa ce Editura Polirom isi marca un deceniu de existenta prin reeditarea - simbolica - a volumului Pentru Europa. Integrarea Romaniei. Aspecte ideologice si culturale (editie revazuta si adaugita, cu un post-scriptum al autorului). Destinul a vrut, iata, ca editia a doua a primei carti aparute la reputata editura ieseana - in 1995 - sa fie si ultima carte antuma a ieseanului Adrian Marino, clujean prin adoptie si cetatean al lumii. Stiam ca e suferind de cativa ani, insa prezenta activa, combativa si incomoda a criticului in arena disputelor noastre intelectuale lasa impresia unei tinereti febrile, rebele, de parca energia spiritului sau independent si insubordonat s-ar fi desprins de fragilitatea trupului uzat de boala. Din cand in cand, savantul ajuns la varsta patriarhilor trimitea unor publicatii afine fragmente dintr-o lucrare despre istoria ideii de libertate in Tarile Romane: ultima veriga a unui demers de recuperare "genealogica" si "arheologica" a traditiei gandirii noastre critice si liberale, marginalizate de prestigiul modelelor specifiste si ocultate de mistificarile propagandei comuniste. Nu stiu daca studiul a apucat sa fie incheiat. Va aparea probabil alaturi de autobiografia deliberat testamentara, Viata unui om singur...
Acum exact 40 de ani, fostul asistent al lui G. Calinescu din anii '40, debuta - dupa doua decenii de izolare, inchisoare politica si domiciliu fortat in Baragan - cu doua studii fundamentale despre viata si opera lui Alexandru Macedonski: opere de erudita reconstituire, ambitionand - si reusind - sa-si epuizeze obiectul. Paralela dintre ele si cele doua lucrari calinesciene despre viata si opera lui Mihai Eminescu era una deloc lipsita de talc: cartile lui Marino reprezentau si un exercitiu de autodefinire in raspar: atat fata de modelul critic calinescian, cat si fata de o intreaga traditie mitizanta. Este suficient sa ne gandim la ostilitatea oficiala care l-a urmarit, "pedepsit" si marginalizat, decenii de-a randul, pe antijunimistul Macedonski, revolutionarul, insubordonatul, himericul artist modern si francofil, in urma nefericitei epigrame antieminesciene Un X. pretins poet.... Pornita din zona istoriei literare, trecuta prin teoria criticii si curentelor, pentru a ajunge - prin hermeneutica si comparatismul teoretic "militant" - la istoria ideilor si la publicistica ideologica pe teme culturale majore, animata de febra gandirii critice in actiune, optiunea lui Adrian Marino a fost de la inceput una pentru modernitatea de sorginte iluminista, rationalista, emancipatoare, universalist-enciclopedista. O optiune pentru gandirea stiintifica, teoretizanta si umanista, fascinata de constructiile ample, erudite, exacte, permanent animata de cautarea invariantilor dincolo de enorma, deconcertanta diversitate a cazurilor particulare.
Scrisa in conditii dificile, ca "pasaport pentru Occident", Hermeneutica lui Mircea Eliade a fost un pretext pentru expunerea propriului model hermeneutic; o prima "evadare in lumea libera" a teoreticianului. Intrate in circuitul academic international de varf, studiile lui Adrian Marino (unele, precum Etiemble ou le comparatisme militant, necunoscute inca publicului romanesc) reprezinta o stralucita revansa impotriva complexului periferic al nerecunoasterii. Un model si o pledoarie pentru deprovincializarea studiilor literare, in raspar cu orice monocentrism. Marginalitatea e transformata, astfel, in sansa. Fost detinut politic, marginalizat social in comunism, spirit ireductibil antifundamentalist si antitotalitar, Marino a respins ferm, dupa 1990, mistica sacrificiala a inchisorii ca spatiu de electiune, pledand pentru responsabilitate etica, rationalism laic si individualism. Eminentul carturar a recuperat, apoi, spectaculos dimensiunea civica si ideologica, esentialmente liberala, a demersului sau dintotdeauna: teoreticianul ideilor literare a devenit un ideolog militant, un intelectual critic. Unii au putut vedea in el nu atat reprezentantul declarat al unui "al treilea discurs" (aflat "la centru", intre autohtonism si mimetismul occidentalist), ci un adept al occidentalismului radical; totusi, pledoaria sa temperamentala, "egocentrica", "energetica" si "personalista" pentru enciclopedismul totalizant intr-o lume a specializarilor inguste, a relativismului si fragmentarismului superficial, implica refuzul mimetismelor "la moda". In aceasta privinta, continuitatea cu linia G. Calinescu - M. Eliade e manifesta. Ideologic, intelectual si metodologic insa, criticul mergea intr-o directie radical diferita sau opusa. Pe de alta parte, "neopasoptismul", nevoia de a umple golurile noastre culturale prin lucrari de eruditie totalizanta, menite sa asume imensa varietate a particularismelor si sa infrunte provocarile relativismului, inhiba prin faptul ca asemenea proiecte de anvergura nu puteau fi duse la bun sfarsit de unul singur decat de... Adrian Marino. Poate nu intamplator "calinescienii" i-au reprosat, cu riscanta superbie defensiva, faptul ca prefera talentului si spiritului de finete - exhaustivitatea bibliografica, generalizarii expresive - listarea minutioasa a tuturor cazurilor particulare, concluziilor "maximaliste" - responsabilitatea definitiilor "minimale", dar sigure; ceea ce conteaza insa in cazul sau este chiar aventura, sistematica si totalizatoare, a eruditiei militante, pasiunea de explorator cu care tinde sa epuizeze biografia ideilor.
O pata greu de sters pe obrazul mediilor noastre academice si, in particular, pentru Academia Romana postdecembrista (in care au fost primite "valori" provinciale precum Fanus Neagu sau Grigore Vieru...), e faptul ca un carturar eminent, de recunoasterea lui Marino, nu a fost nici profesor universitar, nici academician. In mod semnificativ, marginalul alergic la oficializare nu a facut "scoala" la Bucuresti, ci la Cluj, Iasi sau Craiova. Refuzand meschinele coterii autohtone, autorul Biografiei ideii de literatura a pariat - si a castigat - pe cartea alternativa a universalitatii, construindu-si cariera internationala ca un self-made man intelectual in Romania comunista. O performanta, in felul ei, impresionanta. Si o reconfortanta sfidare la adresa oricarui establishment. Cu Adrian Marino dispare ultimul nostru critic enciclopedist; un spirit atipic intr-o epoca "foiletonistica" (vorba lui Hermann Hesse) dominata de improvizatie si vedetism superficial. Vor ramane o scoala de gandire critica si un raft de carti fundamentale: cele despre Macedonski, Introducere in critica literara, Modern, Modernism, Modernitate si masivul Dictionar de idei literare, Critica ideilor literare, Hermeneutica ideii de literatura, Comparatism si teoria literaturii, "saga" celor sapte volume din Biografia ideii de literatura, fara a uita "schita istorica introductiva" despre Cenzura in Romania, amplul studiu tipologic despre avangarda (din volumele aparute in anii '80, la Budapesta, sub coordonarea lui Jean Weisgerber) sau trepidantele jurnale intelectuale "comparatiste" dominate de "complexul Dinicu Golescu"... Personalitatea sa critica va trebui asezata in proximitatea celei a unor Etiemble sau Rene Wellek.
Dramatismul subiectiv ce anima aceasta opera purificata prin teorie dar deloc aseptica, temeinica si incomoda, merita o discutie aparte. Caci, dincolo de energetismul stenic, luminos, ea contine o rana, o drama a rupturii interioare si a insingurarii; lupta epuizanta, niciodata abandonata, eroica si exemplara a unui om "singur", avid de realizare plenara si comunicare, cu presiunea sistemelor coercitive, cu provincialismul cultural si cu sine insusi.
Disparitia lui Adrian Marino lasa un gol cultural imens. Un gol pe care nu il vor umple, ma tem, nici admiratorii/discipolii, nici adversarii sai. Poate vom intelege, in fine, cat de saraci am ramas.
Visul meu - o Romanie citadina, civilizata
Adrian Marino: (...) Aveam totusi un proiect social precis in constiinta mea. Si pe ici-pe colo incercam sa-l exprim. L-am si exprimat, de altfel, in multe articole, mai mult sau mai putin tematice. In primul rand m-a interesat si am pledat (si voi pleda in continuare) pentru inversarea raportului sat-oras in Romania. Cata vreme Romania ramane o tara fundamental rurala, ea nu are un viitor democratic. Nu are, de fapt, nici un viitor, iar de intrarea in Europa nici nu poate fi vorba. Stii doar ca abia 8% din populatia Uniunii Europene se ocupa cu agricultura. Dar, atentie, acesti 8% nu sunt taranii romani, folclorici, de tip Muzeul Satului. Sunt fermieri - cu totul altceva. La noi, procentul este de peste 50%!
Sorin Antohi: Chiar mai mult: daca socotim si oamenii care sunt la prima generatie urbanizata (dar insuficient si mutant urbanizata), traind in ghetourile urbane care prezerva forme de viata cvasirurale.
A. Marino: Deci, in privinta asta, eu, care nu sunt deloc, dar absolut deloc un adept al ideologiei taranesti, ma declar de acord cand se spune ca ne-am saturat sa fim "taranii eterni ai istoriei". Si eu m-am saturat, ca si E.M. Cioran. Nu mai vreau, draga Sorin, o Romanie de chirpici, o Romanie mizera, pe care orice inundatie o ia la vale si o distruge. Satele romanesti, asa cum arata acum, sunt lamentabile, sunt primitive. Fara comunicatii, fara linii electrice in multe locuri, fara apa curenta. Noi suntem inca o societate de tip arhaic. Si chiar ca mentalitate; nu putem sa "intram in Europa" cu o mentalitate ca asta: atunci cand nu este ploaie, facem slujbe, se scot Paparudele etc. etc.! Lumea crede in "minuni", se descopera "icoane" prin copaci, pe pereti... Nu e posibil, parca traim in Africa! Ca moment folcloric, ca moment etnografic, admit. Dar nu e posibil sa incercam sa aducem ploaia cu Paparude sau slujbe religioase! (...)
Visul meu social profund ramane unul al Romaniei viitoare, pasoptista si neopasoptista, o Romanie citadina, civilizata, la nivel european. Ei, bine, deocamdata suntem inca intr-o faza vizionara, de utopie, de vis greu realizabil. Cu atat mai mult cu cat observ ca aceasta societate romaneasca de tip patriarhal isi mentine dominarea (...) Imi exprim cu toata energia si cu tot entuziasmul idealul unei Romanii citadine, apartinand unor familii citadine. Familia mea este citadina de aproape 200 de ani, atestata documentar. Familie de mic-burghezi, mici functionari culturali, dar oraseni. Nu e un titlu de mandrie, nu fac lupta de clasa inversa. Este insa o realitate si cred ca Romania nu va putea progresa decat atunci cand va avea o clasa de mijloc puternica, o clasa de mijloc de liber-intreprinzatori, de liber-proprietari, de liber-manageri. Dupa independenta economica vom putea castiga si independenta intelectuala, politica si sociala. Spre aceasta Romanie de mijloc, de "mici burghezi", tind. (...)
Mai vedeam inca doua categorii sociale, expresia unui capitalism romanesc puternic franat de vechiul aparat comunist si de obsesia economiei de stat, care se formeaza in momentul de fata. Din nefericire, formele de acumulare salbatica sunt evidente. In sfarsit, o muncitorime de tip social-democrat. Vorbind despre problema aceasta cu Corneliu Coposu (caruia ii pastrez o amintire frumoasa ca om si luptator), ii spuneam: "Ar trebui sa se renunte candva la aceasta titulatura de "Partid National Taranesc" si sa ramana numai un "Partid Crestin-Democrat"". S-a uitat lung la mine si mi-a spus: "Domnule, dumneata ai dreptate. Eu personal nu pot sa o fac. Dar dumneavoastra... - si a aratat cu bratele deschise catre noi - puteti". Il intelegeam. El continua traditia manista. Vedeam deci acest partid ca expresie a paturii mijlocii, eu avand de fapt o orientare ideologica liberala. Erau doar iluzii, visuri, idei politice intr-o faza de efervescenta teoretica, lipsita de luciditate practica, fara perceptia realitatilor sociale imediate.
De aici, o deceptie profunda in privinta partidelor. Constat cu tristete mediocritatea clasei politice romanesti, de la stanga la dreapta si de sus in jos. Desigur, este de departe preferabila aparatului totalitar: este perfectibila, se poate regenera etc. Din ce este formata deocamdata - in cea mai mare parte - clasa politica, intelegand prin ea senatori, deputati, aparatul de stat, prefecti, primari? Mai toti provin din PCR, UTC sau din vechea Securitate. Mediocritatea clasei politice ma intristeaza. (...)
S. Antohi: Am spus, la un moment dat, intr-o discutie despre liberalismul in Romania, ca marea problema a romanilor in privinta liberalismului nu a fost sa inteleaga ca piata si societatea sunt organizate de o mana invizibila. Romanii inteleg chestia cu mana invizibila, numai ca ei cred ca sunt mai multe maini invizibile: ale lor, ale colegilor de partid etc. Romanul este pluralist din acest punct de vedere. Nu intelege actiunea inexorabila a pietei, dar intelege cum mainile invizibile personalizate, foarte multe, intra in buzunarul general si scot de acolo profituri personale.
A. Marino: Suntem, repet, intr-o faza de acumulare salbatica de capital. Ceva similar cu situatia cand regina Elisabeta a Angliei facea in egala masura si piraterie, cu Francis Drake. Apoi il innobila si piratul devenea Sir Francis Drake. Ca sa imping butada sau "cinismul" pana la capat, as zice: "Domnilor, construiti-va cat mai multe vile, furati cat mai mult posibil, "jefuiti" cat mai mult, dar construiti ceva! Fiindca fiii vostri (apare psihologia "fiilor de bani gata") vor avea sentimentul proprietatii si, avand sentimentul proprietatii, vor avea, treptat, si sentimentul ca apartin unei categorii sociale distincte, cu o alta psihologie". Deocamdata, progresul consta in construirea de vile. Ilegalitatea este totala, dar, in perspectiva, vezi parca un fel de logica a istoriei, care lucreaza totusi in favoarea unei Romanii mic-burgheze, a unei Romanii de clasa medie, de proprietari mici si mijlocii. Toata lumea era scandalizata de faptul ca Adrian Nastase ar avea "patru case". Poate ca e mult, poate ca e asa, poate ca nu. Dar, in orice caz, pe mine nu ma supara chestia aceasta; ma supara ca metodele de inavutire sunt total ilegale si ca nu s-a facut nimic pentru minima dezvoltare a satelor noastre mizerabile, a micii proprietati rurale, pentru transformarea lor in mici proprietati viabile economic, inclusiv asociate intr-un fel oarecare. Asa-zisele partide care se revendica de la taranime nu au facut nimic in aceasta directie (...)
Evident, in structura societatii occidentale, cum spuneam anterior, tarani nu mai exista, iar noi nu mai putem ramane la infinit o rezervatie folclorica. Nu suntem Muzeul Satului al Europei! Nu vreau sa mai aud de... "Muzeul Satului" idealizat! Vreau sa-l vad insa cat mai bine pus la punct, ca muzeu pur si simplu. Nu insa si ca simbol social si cultural. S. Antohi: As vrea si eu sa apuc momentul in care Miorita va putea fi citita numai pe baza unui stufos aparat critic, si nu inteleasa imediat, fara reflectie, pe baza experientei proprii, prin - vorba lui Jauss - identificare asociativa.
A. Marino: Miorita reprezinta simbolul poporului roman. Un simbol intransmisibil, fiindca Miorita n-a spus nimic despre Occident!...
S. Antohi: Mi-ati scris odata, intr-o scrisoare memorabila, ca oita nazdravana din Miorita este un animal care nu apartine zoologiei europene! Asa si este, nu face parte din "bestiariul" european...
A. Marino: Noi cultivam inca aceste mituri. Dintre toate miturile romanesti, poate cel mai adecvat si mai actual, intr-un anumit sens, este mitul Mesterului Manole. Poate ca acesta exprima ceva esential din drama poporului roman. Construim, daramam, (ne) sacrificam, o luam de la capat si trebuie sa acceptam acest destin de eterni constructori care isi vad constructia daramata si o refac din temelii. Am mai spus-o. Exact asta se intampla in Romania, si nu doar in Romania actuala, ci in toata Romania istorica. Poate ca acest mit este cel mai exemplar, mai caracteristic si mai definitoriu pentru poporul roman. Deci simpatizez doar cu Mesterul Manole si vreau pur si simplu sa abandonam "miorita". Sa o jupuim, sa o desfiintam, sa-i punem blana pe bat... (...)
Fragment din Al treilea discurs: cultura, ideologie si politica in Romania, Adrian Marino in dialog cu Sorin Antohi, Ed. Polirom, 2001
Grupaj realizat de Ioana Anghelescu
