Pe aceeași temă
Imi permit sa intervin in disputa asupra standardelor universitare, asa cum apare ea in articolele lui A. Cornea, A. Mungiu-Pippidi si M. Miroiu, cu punctul de vedere al unuia din afara domeniului socio-uman. "Cearta" aceasta, in care toata lumea are dreptate, ar putea fi rezumata simplu: in Romania este inflatie de profesori universitari, de unde critici indreptatite la adresa valorii acestora.
Cauzele sunt si ele simple: reglarea a fost gresita. Dupa repararea nedreptatilor istorice care facusera ca in 1990 sa fie prea putini profesori, robinetul a ramas deschis. Asa ca, dupa ce la inceput a curs apa curata, au urmat si grauntele de nisip, daca nu si unele reziduuri nocive.
Ce facem in vremuri de inflatie? Mai precis, ce trebuie sa faca Ministerul Educatiei?
a. Nimic, trece de la sine. Fiecare universitate regleaza dupa cum considera de cuviinta. Universitatile s-au adaptat insa excelent unui sistem in care banii de la buget erau distribuiti nu dupa performanta, ci dupa cu totul alte criterii. Numarul de specializari a crescut artificial, drept consecinta numarul de norme didactice a fost indestulator pentru un numar tot mai mare de profesori. Cand au fost instituite reguli de finantare mai stricte (inca departe de perfectiune), au aparut in fine constrangeri financiare. Iar acum, reforma Bologna taie si ea din statele de functiuni. E destul de tarziu, sunt deja multi profesori.
b. Inchidem robinetul. Asta a incercat ministrul Miclea, punand conditii dure de promovare, bazate pe publicatiile ISI, relaxate partial de actualul ministru. Conditiile ar fi indeplinite de putini candidati in urmatorii ani. Intre timp, profesorii batrani vor iesi la pensie, mai de bunavoie, mai fortat, iar universitarii tineri vor invata sa publice acolo unde trebuie. (In paranteza fie zis, pe langa d-na Miroiu si alti cativa, voi repeta ceea ce multi universitari se prefac a nu intelege: publicarea unui articol intr-o revista serioasa implica un proces de recenzie - cu recenzenti anonimi - extrem de dur, in care si ideile si prezentarea lor sunt criticate la sange. Nu exista articol publicat "as it is", doar pentru numele autorilor. Publicarea unui articol este o scoala ce nu poate fi inlocuita de altceva, in meseria de profesor. Iar aparitia articolului este pur si simplu o atestare specifica, cum sunt examenele sau doctoratul. O atestare de breasla.)
Motivul "conditiile din Romania nu permit documentarea etc. pentru a putea publica ISI" este doar partial valabil. In cei 10-15 ani pe care se presupune ca un universitar obisnuit ii are la dispozitie pana la a ajunge profesor, publicarea celor doua articole ISI din ordinul Hardau este un obiectiv absolut fezabil. Ba si a celor 4 ale lui Miclea.
Exista domenii unde ISI e nerelevant? Foarte putine! Versiunea Hardau da indulgente pentru unele domenii fara nici un alt motiv in afara de, banuiesc, presiunea celor interesati. De ce economistii nu trebuie sa publice in reviste serioase nu am inteles si nu pot intelege. (Am un spasm interior cand ii intalnesc prin universitate pe fostii mei profesori de economie politica sau socialism stiintific, care acum predau, probabil la fel de stiintific, economia de piata.) De ce nu si cei din stiinte politice, stiinte sociale (de aia se cheama stiinte!), istorie, critica de arta, muzicologie etc.? Sa fiu iertat, nu inteleg cum literatura, muzica sau pictura romaneasca pot fi studiate doar in context pur romanesc. Nu se pot gasi trasaturi care sa le universalizeze si sa le faca interesante si pentru altii? In fine, apropo de ceea ce spune d-na Miroiu: "Cineva (AG) a publicat o recenzie foarte bine facuta despre cartea mea Drumul catre autonomie, in cea mai importanta revista de filosofie feminista din lume, Hypatia. ...AG are publicatie ISI, eu nu". Nu e chiar asa: d-na Miroiu are o citare intr-o publicatie ISI. Ar trebui sa conteze si acestea. (Revin.)
c. Un tratament in vremuri de inflatie este denominarea. Pana acum exista o treapta deasupra celei de profesor: conducatorul de doctorat. Aceasta ar fi trebuit sa fie adevarata elita. Conform ordinelor Miclea-Hardau, noii profesori vor fi automat conducatori de doctorat, ca peste tot in lume.
Ce facem insa cu vechii profesori? O solutie simpla ar fi denominarea: toti profesorii actuali devin conferentiari, dupa care sunt reevaluati pentru promovarea la gradul de profesor. Cum aceasta nu pare posibil, ar trebui inventat un grad nou, de "supraprofesor", la care sa se acceada in conditii cu adevarat dure. Greu de pus in practica aceasta idee, dar ar merita putin studiu. Care e solutia optima? La modul ideal, este clar, d-l Cornea are dreptate: solutia a! Ministerul nu trebuie sa faca nimic, universitatile ar trebui sa aiba interesul sa promoveze doar oameni de valoare, pe care au de unde sa-i plateasca (si care se mai platesc si singuri, din contracte de cercetare, care ajung, iarasi ideal, doar la oamenii de valoare). La concursul de promovare, se iau in seama publicatiile candidatilor si impactul acestora (calitatea revistelor, numarul de citari etc.; Dumnezeu o fi scris o singura carte - dar cate citari are!).
Din pacate, solutia nu este adecvata pentru Romania, unde inca nu exista o concurenta adevarata, nici intre universitati, nici pe posturi. N-am ajuns inca la situatia in care sunt macar cativa candidati pentru un post de profesor (nu zeci sau chiar sute, ca prin alte tari). (Mi-amintesc de un singur concurs cu doi candidati, la care comisia celor 5 profesionisti, pe care o invoca E. Simion ca unica autoritate posibila, a luat o decizie de pomina: a lasat sa se scurga timpul in care trebuia luata decizia, anuland astfel concursul; nu pentru ca nici un candidat n-ar fi indeplinit criteriile, ci pentru a nu-l alege pe "celalalt" candidat, evident mai bun. In anul universitar urmator s-au scos posturi pentru ambii candidati si astfel toata lumea a fost multumita!) Pana la a avea o concurenta reala, catre care par ca se indreapta (lent!) universitatile romanesti, haideti sa acceptam ridicarea stachetei la o inaltime minima, de catre minister. Cand vor considera potrivit, universitatile vor cere mai mult. Intre timp, in eventuala lipsa de candidati care sa indeplineasca criteriile, poate ca se vor intoarce (pe post de profesor, nu de lector) cativa tineri de 30-35 de ani, care au facut doctorate in strainatate si au inceput sa aiba un prestigiu (dat de publicatii!, cum altfel?) in domeniile lor. Poate tinerii de acasa, vazand ce trebuie facut (fie si "in the hard way", daca profesorii lor actuali nu i-au invatat la timp), vor incepe sa publice acolo unde trebuie, nu in Analele Universitatii Noastre. Cine se teme de asa ceva?
Standardele universitare sunt doar o parte a problemei, poate nu cea mai importanta. Distribuirea banilor catre universitati si catre cercetatorii din universitati ar merita ceva mai multa atentie. Inflatia se curma umbland la cauzele reale, si nu la simptomele superficiale.
.jpg)
