Infernul

Mai mult decât oricare alt interval în istoria modernă a Franţei, regimul de la Vichy trimite, inevitabil, la chestiunea responsabilităţii intelectuale: până la ce punct angajamentul unui scriitor cauţionează Holocaustul sau devine fundalul pe care se articulează istoria unei demisii morale? Severitatea lunilor de după 1944 nu poate fi examinată în absenţa acestei interogaţii fondatoare, de vreme ce Colaborarea este inseparabilă de un fir al războiului civil latent care ulcerează societatea franceză în deceniul ce precede fatidicul 1940. Sinuciderea lui Drieu la Rochelle şi execuţia lui Robert Brasillach încadrează procesele lui Pétain şi Laval. În ecuaţia confruntării cu un trecut traumatizant şi dezonorant, culpa intelectuală este situată în vecinătatea celei politice.

Conjuncţia dintre elitele de la Vichy şi o întreagă linie ideologică maurassiană este parte din această moştenire pe care o va administra, ezitant şi ambiguu, Franţa postbelică.

În acest context al maculării şi fraternizării cu un inamic în care adepţii Colaborării văd un semn al regenerării prin revoluţie naţională şi antisemitism, Louis-Ferdinand Céline rămâne un caz aparte, în măsura în care el ilustrează natura atipică a unei cariere ce duce către pactul cu statul de la Vichy. Céline nu aparţine familiei intelectuale a „Acţiunii Franceze“, după cum nu poate fi privit ca un temperament înclinat către speculaţia intelectuală. Ceea ce îl va aduce alături de Vichy, în Franţa, ca şi în exil, este antisemitismul devastator şi repugnant în jurul căruia se vor organiza câteva dintre eseurile sale. Anticapitalismul decelabil în naraţiunile sale alimentează, în condiţiile unui război civil european pe cale de a se defini, opţiunea sprijinind genocidul şi retorica exterminării. Evreul este, în cazul său, ca şi al altora, victima sacrificială prin a cărei lichidare brutală comunitatea speră să exorcizeze un rău generic. Orbirea lui Céline este o formă radicală de dezumanizare: evreului îi este răpită identitatea concretă, locul lui fiind luat, spre a-l relua pe Andrei Oişteanu, de acel „evreu generic“, parte din demonologia europeană, entitate cu care niciun compromis nu poate fi gândit, în mod raţional.

Sfârşitul Colaborării înseamnă, pentru Céline, debutul unei morţi civile, al exilului şi al coborârii în infern. Vara anului 1944 deschide un parcurs al peregrinărilor tragice, fiind poarta de acces către un teritoriu care este cel al umbrelor, acuzelor şi remuşcărilor. Dantescă în substanţa sa, viaţa scriitorului din Germania şi Danemarca este marcată de firul roşu al stigmatului penal: în ochii unei Franţe ce doreşte să închidă o pagină infamantă, Céline devine Trădătorul cu majusculă, cel în a cărui consistenţă comunitatea îşi proiectează propriile frici şi laşităţi. Demonizarea se reîntoarce spre a-l bântui: ca într-o ironie tragică, autorul lui Bagatelles pour un massacre este prins în capcana excluziunii şi a urii: antisemitul repetă condiţia originară a victimei pe care o oferise morţii. Ca şi domnul Klein din pelicula lui Joseph Losey, scriitorul traversează cortina, spre a explora un teritoriu al morţii şi diabolizării. Inversarea de roluri este dramatică. Ura se întoarce spre a-l devora pe unul dintre profeţii ei francezi.

Din această magmă de ură şi resentiment, Céline va face să se nască, în anii postbelici, trilogia sa finală: exilul în vecinătea curţii pétainiste de la Sigmaringen, călătoriiile prin Germania devastată, în căutarea unei Danemarce salvatoare, toate sunt cuprinse în spaţiul textual purulent şi grandios al romanelor. De la un castel la altul, Nord şi Rigodon propun o exorcizare a demonilor de care Céline se înconjoară în anii în care Trădarea va fi unicul nume sub care va fi cunoscut de către contemporanii săi. Exilul înseamnă confruntarea cu această legendă neagră ce creşte, împingând în plan secund o operă şi o biografie intelectuală.

Articolul 75 din Codul Penal este litera stacojie pe care artistul este chemat să o poarte, până la căpăt, ca un însemn al unui lepros modern.

De la un castel la altul rămâne un text exemplar pentru maniera de a scrie a acestui ultim Céline: ca şi în cazul unui Constantin Stere, energia celui pe care societatea îl excomunică este combustibilul care alimentează naraţiunea. Resentimentul este impulsul originar care explică vigoarea cu care Céline îşi reciteşte propria sa biografie din intervalul lipsit de glorie al rătăcirii germane a guvernului de la Vichy. În ramă dantescă, propria sa coborâre în infern este legată de acest decor în care viciul, crima şi disperarea se întâlnesc, în butaforia unui castel bavarez. Colonia franceză ce urmează armata germană în retragere este, asemeni subconştientului lui Céline, bântuită de frica irepresibilă a Judecăţii de Apoi: invocarea Trădării este laitmotivul fără de care lamentoul cèlinian nu poate fi înţeles. Vichy-ul îşi expune, în refugiul improvizat de la Sigmaringen, întreaga sa turpitudine etică şi fragilitatea sa funciară. Lentila narativă a lui Céline este elementul prin care răul modern îşi află una dintre expresiile sale memorabile. Spre deosebire de Dante, Céline este un pelerin care a încetat să mai creadă în puterea vreunei Beatrice. Tărâmul său este unul al tenebrelor. Moartea, degradarea, josnicia sunt prezenţele care se insinuează în acest ultim punct de popas al Franţei care a colaborat cu inamicul.

Fragmentarea discursului narativ, digresiunile, refuzul unei scriituri ce mizează pe ordine calofilă, în favoarea unui text care exhibă o pulsiune de cruzime sadiană: mărcile literare traduc ruperea unui eu auctorial sub presiunea Istoriei înseşi.

Personajele lui Céline nu mai păstrează nimic din umanitatea lor: Pétain este o marionetă sobră, închisă în ceremonialul decerebrat al plimbării pe malul fluviului, în vreme ce carcasa lui Laval este una grotesc–retorică, ca şi cum realitatea ar putea fi remodelată de frazele unui avocat iscusit. Moartea se consumă, fără demnitate, sordid, în acest spaţiu pe care scriitorul îl cartografiază ca medic-duhovnic-gropar. Lipsa de medicamente, mizeria extremă împing comunitatea de refugiaţi către un abis: Europa nouă la care visează un colaboraţionist poetic, precum Châteaubriant, se reduce, odată cu avansul armatelor aliate, la perimetrul meschin al unui castel şi al unui oraş provincial. Bombardamentele sunt semnul cotidian al unei lumi care stă să se prăbuşească. Ceea ce rezistă este ura, iar efigia Miliţienilor, care nu încetează să se pregătească pentru o nouă hecatombă a răzbunării, este una memorabilă. Frica şi ura sunt motoarele din subteran ale acestui Vichy de carton în ambalaj bavarez.

Calătoria lui Céline se încheie, simbolic, cu o călătorie: pe jumătate imaginată, pe jumătate documentabilă, expediţia delegaţiei de la Vichy, trimise să onoreze funeraliile unui ministru francez decedat într-un spital SS, este climaxul unei explorări în lumea de dincolo. Timbrul lui Céline se întâlneşte, în tonalitatea sa apocaliptic-grotescă, cu cel al lui Günter Grass. Vagonul construit de Wilhelm al II–lea, spre a găzdui un potentat oriental, este devastat de călătorii măcinaţi de foame, frig şi frică. Soarele speranţei nu mai poate lumina în acest ev: Europa Nouă şi Reichul Milenar nu lasă în urmă decât un decor traversat de sânge şi umbre. Infernul personal al lui Céline este parte din infernul secolului XX. //

// LOUIS-FERDINAND
     CÉLINE
// De la un castel la altul
     prefaţă şi aparat
     critic de Henri Godard,
     traducere din limba
     franceză de Irina
     Negrea
// Editura Nemira,
     Bucureşti, 2006