De același autor
Implinirea a o suta de ani de la izbucnirea primului Razboi Mondial gaseste Europa in fata unor provocari care nu prevestesc nimic bun.
“Invazia“ ruseasca in Crimeea a readus in prim plan analiza raporturilor dintre evolutia mediului de securitate regional si exercitiul relatiilor de putere, dar si conceptul de regiune extinsa a Marii Negre in conexiune cu celelalte zone geopolitice invecinate.
Zona Marii Negre si Balcanii sunt, inca, in spatiul confruntarii cu ramasitele comunismului, dar si cu tranzitia de la o societate inchisa si o economie la fel de izolata catre valori democratice si o economie de piata.
Modul cum se percepe aceasta situatie se vede in felul in care Rusia revine pe scena internationala.
Federatia Rusa s-a confruntat in ultimile decenii cu o criza interna si externa provocata de pierderea statutului de putere mondiala. Inca de la venirea la putere, Vladimir Putin s-a concentrat asupra construirii unui scenariu care sa implineasca visul multor rusi, ce exprima nevoia de o Rusie mare si de temut in lume. Caderea comunismului a creat in Europa speranta ca lumea are in fata un drum ireversibil spre democratie, dar prin ce a urmat s-a vazut ca nu este deloc usor atingerea acestui obiectiv. Evenimentele din Iugoslavia au aratat ca Europa, si nu numai, are nevoie de un sistem de securitate si protectie capabil sa asigure evolutia normala, fara pericolul unei interventii straine in viata statelor.
Daca incercam sa parcurgem succint “traseul” Rusiei dupa 1990, vom vedea ca aceasta nu s-a impacat niciodata cu gandul ca nu mai este un factor de decizie international, intervenind pe scena internationala, dar, ca o “umbra“ a fostei URSS. In perioada 1990-1991, Kremlinul (dandu-si seama ca a pierdut hegemonia in Europa de Sud) propune constructia unei Aliante Balcanice care sa devina un directorat al Marilor Puteri in Balcani, sub egida Moscovei. Ideea a fost spulberata de evolutiile crizei iugoslave si implicarea hotarata a SUA in regiune, pentru oprirea conflictului. Dupa incetarea razboiului din Iugoslavia, politica Rusiei fata de Balcani si spatiul Baltica – Marea Neagra imbraca forme – catalogate de analisti rusi mai mult pragmatice – de ostilitate evidenta privind integrarea unor tari din aceste spatii in structurile euroatlantice. Cu tot efortul, prezenta Moscovei in aceste regiuni a fost “palida“, cu exceptia unor prezente culturale si incet, incet, economice.
Rusia si-a dezvoltat o politica care se ghideaza dupa coordonate proprii si stabileste relatii cu UE pe sistemul “bloc la bloc“ (care nu prea a functionat), dezvolta relatii bilaterale cu statele din regiune ignorand reglementarile juridico-economice ale UE, dar cea mai importanta “miscare“ este utilizarea “armei” energetice in spatiul conturat de pietele est-europene, inainte de integrarea lor in UE.
Tot incet, ocupa pozitii economice strategice, privind transportul, distribuirea si prelucrarea petrolului si gazelor naturale. Federatia Rusa realizeaza ca numai are hegemonia militara si politica in aceste spatii, dar o poate avea pe cea energetica, care poate deveni redutabila in confruntarile regionale.
Se constitue o “doctrina Putin”, care inevitabil este construita pe miezul “Testamentului lui Petru cel Mare“, respectiv o Rusie importanta in lume.
In 1994, Rusia accepta la Budapesta semnarea unui Memorandum prin care garanteaza integritatea teritoriala a Ucrainei in schimbul cedarii capacitatilor sale nucleare. La 27 noiembrie 2009, Federatia transmite statelor si organizatiilor (relevante din punctul de vedere al Rusiei) din spatiul euro-atlantic proiectul unui tratat de securitate europeana, pe care partea rusa il vede separat si exterior Procesului Corfu dezvoltat in cadrul OSCE.
Proiectul este (dupa Rusia) un ”demers vizand conferirea de forta juridica angajamentelor politice asumate anterior de statele respective, astfel incat sa se creeze obligatia ca nici un stat sa nu isi asigure securitatea in dauna securitatii altuia”. Aceasta “gandire“ a fost incalcata cu brutalitate prin “invazia” Crimeei si implicit a independentei teritoriale a Ucrainei.
Ce incredere mai poate exista intr-un stat care isi incalca propia semnatura si demersurile in contextul regional si international? Nu se stie, dar cu siguranta ca problema realizarii de intelegerii pe probleme de securitate va suferi in perioada viitoare. Prudenta si obligatia de a realiza instrumente privind securitatea cu garantii vor deveni elemente necesare in procesul negocierii.
Ceea ce se intampla in Ucraina repune pe tapet necesitatea revizuirii complexului regional de securitate, pentru ca cel existent a lasat Rusia “rece”. Si asta in contextul in care se cunoaste ca securitatea zonei Marii Negre si a Balcanilor nu poate fi separata, datorita interconexiuni statelor din acest spatiu.
Intr-o lucrare de specialitate, Barry Buzan si Ole Waever elaboreaza Teoria Complexului Regional de Securitate si definesc Complexul “drept o structura durabila (nu permanenta) a sistemului international cu o importanta componenta geografica ce este data de tiparele interdependentei a securitatii stabilite in timp”. Practic, statele din sistemul regional sunt apropiate din punct de vedere geografic, iar securitatea lor este interdependenta intr-o asemenea masura, incat se pot deosebi cu usurinta de regiunile de securitate din vecinatatea lor. O teorie care se apropie si explica, intr-o anumita masura, situatia din zona Marii Negre si Balcani. Sa nu inteleaga Rusia acest sistem de securitatea regionala? Il intelege, dar il traduce prin proprii termeni si mai ales al intereselor imperiale. Protestele insotite de violente grave au marcat in Bosnia readucerea unor imagini nedorite dupa terminarea razboiului. In Ucraina pericolul unui razboi civil putea deveni realitate daca Uniunea Europeana si SUA nu ar fi adoptat pozitii mai dure.
De ce se face legatura intre situatia din Ucraina si Balcani? Pentru ca regiunii Marii Negre si Balcanilor le sunt caracteristice trasaturi ale mediului de securitate, care in cazul unor conflicte provoaca mutatii cu grave consecinte. Perspectivele asupra mutatiilor geopolitice, geoeconomice si geostrategice in zona Marii Negre si Balcani au fost analizate de analisti de prestigiu precum Zbigniew Brzezinski, Alvin Toffler, Samuel P. Huntington, iar concluzia proiectului de strategie trans-atlantica pentru stabilizarea si integrarea zonei Marii Negre si Balcanilor releva faptul ca orice perturbare a celor doua spatii implica o redimensionare care anuleaza politicile si strategiile de securitate elaborate pana in prezent.
Zona Marii Negre si a Balcanilor parcurge o etapa caracterizata de eforturi pentru despartirea de comunism si o societate dominata de o economie inchisa spre valorile democratiei si ale economiei de piata.
Toate acestea in contextul in care Rusia incearca sa refaca fostul spatiu politico-militar si economic, Ucraina fiind considerata o piesa importanta din scenariu.
Evolutiile si efectele crizei actuale din Ucraina repun cu actualitate problema mediului de securitate din Balcani, considerat in continuare “butoiul cu pulbere al Europei”.
Balcanii si Marea Neagra reprezinta o zona cu importanta strategica atat privind gestionarea viitoarelor trasee de petrol si gaze din Caucaz si Orientul Apropiat si Mijlociu, cat si a terorismului si a altor amenitari.
Evenimentele din Ucraina si Bosnia au aratat ca asistenta economica a Occidentului este singura sansa pentru depasirea crizelor si stimularea proceselor de refacere a situatiei economico- sociale.
In momentul de fata, Rusia isi vede amenintat visul de creare a unei Uniuni Euroasiatice pentru ca schimbarile din Ucraina deschid o alta perspectiva. Politica externa rusa este confruntata cu redesenarea directiilor de actiune din care Ucraina nu este exclusa, dar impune un alt mod de abordare a evolutiilor urmatoare.
In Balcani, situatia este putin diferita, pentru ca Federatia Rusa, dupa ce a constatat – nu cu placere –, ca SUA si NATO s-au instalat bine strategic a lansat o ofensiva economica prin companiile energetice care au “cumparat tot ce se poate cumpara“. Cel mai bun exemplu fiind Muntenegru. In prezent, rusii controleaza o serie de complexe moderne de prelucrare, retele de benzinarii si de transporturi de petrol si gaze, care fac ca economiile balcanice sa depinda in acest domeniu de relatia cu Rusia.
In contextul in care spatiul balcanic a devenit un element strategic important pentru NATO si nord-americani, invazia Crimeei si alipirea la Rusia impune reevaluarea Complexul de securitate din Europa de Sud. Daca avem in vedere prezenta militara rusa in Crimeea si intentiile Moscovei de a transforma baza strategica de la Sevastopol intr-un factor important de supraveghere si control al regiunii vom intelege de ce zona Marii Negre si Balcanii nu pot fi separate si orice conflict intr-o parte sau alta poate genera consecinte greu calculabile.
Acest spatiu reprezinta principala tinta de control spre Orient si din acest considerent evaluarea vulnerabilitatilor, a riscurilor, pericolelor si amenitarilor la adresa securitatii regionale devine o necesitate in formularea politicilor regionale.
Regiunea Marii Negre si Balcanii au o caracteristica importanta, si anume, pe langa varietatea culturala si politica, tarile componente au stadii diferite de dezvoltare. Evolutia regionala a aratat ca aceste diferente au subliniat potenta incapacitatii statelor de a coopera in procesul integrarii europene si euroatlantice. Si acest aspect s-a vazut si in cazul Ucrainei si statelor candidate din Balcani, cand, aparent, nesemnificative manifestatii au devenit izvorul unor tulburari cu profund impact social. Vulnerabilitatea este un element important in caracterizarea regiunii Marii Negre si Balcani si a fost pusa in evidenta in Ucraina acestor zile. Societatea ucrainiana nu a reusit combinatia cea mai buna a riscurilor existente cu capacitatea ei “de a face fata si de a supravietui si situatiilor de urgenta interna si externa“. Toate acestea au dus catre o situatie confuza, de care a profitat Rusia care explica separatia intr-o alta semantica decat cea obisnuita. Aceste ”miscari” din Ucraina si Bosnia, desi au fost generate de cauze diferite (dar cu elemente comune, saracia), afecteaza in principal complexul euroatlantic de securitate si implicit scenariile construite dupa razboaiele din Iugoslavia.
Au fost voci care au sustinut imposibilitatea stabilirii unei strategii comune pentru regiunea Marii Negre si Balcani. Realitatea le-a infirmat pentru ca “laboratorul din Balcanii“ a construit dupa conflict o strategie, la inceput, pentru regiune si apoi pentru spatiul apropiat de eternul rival Rusia.
In acest context, se poate explica procesul prin care Uniunea Europeana a inceput sa dezvolte un nou concept privind vecinatatea cu o alta forma de manifestare in cadrul Europei largite, in care sa aiba loc si tari precum Ucraina si Republica Moldova.
Esecul de la Vilnius si ce a urmat a modificat evaluarile de la Bruxelles, care asteptau o “privire ingaduitoare“ din partea Rusiei fata de dorinta UE de a accelera procesul de implementare a legislatiei comunitare si in aceste noi spatii. Brutalitatea invaziei Rusiei asupra integritatii Ucrainei a aratat ca “politica vecinatatii europene redevine in actualitate pentru ca, inca, nu exista o conceptie cooerenta asupra integrarii Rusiei in spatiul european“. Ce s-a intamplat in Ucraina a convenit Rusiei, pentru ca a putut pune in practica niste intenti vechi: ocuparea rapida si fara conditii a Crimeiei.
Ezitarea de la inceput a UE a fost folosita de Rusia, care a “avansat“ mai mult decat trebuia, pentru a avea de unde sa cedeze in viitoarele negocieri.
Acest lucru a putut fi inteles din ultima si neobisnuit de lunga convorbire dintre secretarul de stat american si ministrul de Externe rus.
Intr-o analiza simpla, diplomatia europeana a pierdut in fata celei rusesti, momentul Vilnius deschizand o alta perspectiva realizarii Europei unite.
Care va fi costul ramane de vazut.
