Incident în largul coastelor Fâşiei Gaza

Incidentul de la 31 mai, în care activişti turci şi din alte state care transportau pe mare ajutoare umanitare spre Fâşia Gaza, aflată sub embargou israelian, a trezit un tsunami de reacţii internaţionale, după ce nouă dintre aceştia şi-au pierdut viaţa, când navele au fost acostate de armata israeliană. Ce spun părţile şi care sunt consecinţele?

Oficialii israelieni susţin că blocada opreşte traficul cu arme, care alimenta acţiunile ostile ale Hamas. Ajutorul umanitar ar fi putut fi realizat pe cale rutieră, după controale în Israel. La bordul uneia dintre nave erau militanţi islamişti, care au provocat incidentul atacându-i pe militarii israelieni. Intervenţia ar fi fost legitimă şi reacţia de autoapărare, iar responsabilitatea pentru actele violente revine celor ce au stat la originea organizării flotilei. Multe voci, inclusiv în Israel, recunosc însă că existau şi alte opţiuni, că s-a căzut într-o capcană, că şocul mediatic provocat de uciderea şi rănirea unor civili de către unităţile Tsahal acoperă orice alte argumente raţionale sau logice în ochii unora, pe care lumea nu are timp sau nu mai este dispusă să le analizeze la rece. Oficialii şi presa propalestiniană susţin că atacul este încă o dovadă a felului în care Israelul nesocoteşte legile internaţionale şi arată brutalitatea „barbară“ cu care această ţară acţionează cu impunitate.

Din prezentarea propriei lecturi asupra intersecţiilor dintre intenţii, mijloace şi consecinţe rezultă imagini şi umbre diferite. Pentru o parte, intenţiile au fost bune, mijloacele necesare (de autoapărare), iar rezultatele nedorite, provocate şi regretabile. Pentru cealaltă parte, intenţiile au fost nejustificate (acostare în apele internaţionale pentru a menţine un embargou injust), mijloacele au fost disproporţionate şi brutale, iar consecinţele confirmă un comportament abuziv. Miza, în final, este embargoul asupra Gazei.

Este puţin probabil ca embargoul să fie ridicat de Israel, în ciuda solicitărilor cvasiunanime. Pentru Israel, ridicarea embargoului acum ar echivala cu încurajarea de acţiuni în forţă ulterioare. Este însă posibilă mai târziu găsirea unei noi formule prin care să nu se dea satisfacţie Hamasului, dar prin care embargoul să fie supervizat internaţional.

Incidentul nu aduce veşti bune pentru pace în tabăra palestiniană, unde domneşte discordia dintre Hamas şi Fatah, care formează din iunie 2007 guverne paralele în Gaza şi Cisiordania. Apropierea dintre cele două facţiuni pare şi mai îndepărtată. Hamas dobândeşte un ascendent prin remobilizarea palestinienilor în urma victoriei mediatice, în timp ce, la Ramallah, Autoritatea Palestiniană trebuie să adopte o poziţie care, cel mai probabil, va însemna insistarea pe precondiţii şi încetinirea negocierilor indirecte mediate de SUA.

O recrudescenţă a violenţelor nu pare că ar servi nici interesului israelienilor, care nu vor să confirme proiecţia nefavorabilă, nici palestinienilor, care vor să lase cât mai mult să persiste situaţia actuală şi să rămână vie imaginea incidentului, neoferind scuze israelienilor să vină cu o contraofensivă mediatică. Pentru israelieni, incidentul poate aduce atât realizarea izolării şi pierderii de teren în susţinerea internaţională, cât şi polarizarea opiniei publice între radicalii care nu doresc negocieri de pace şi adepţii găsirii unei formule de modus vivendi cu palestinienii. Este subminată indirect şi poziţia de pe care se solicită tratarea ambiţiilor nucleare ale Iranului.

În termeni geopolitici regionali, Turcia îşi consolidează pe moment imaginea de campion al apărării cauzei palestiniene, titlu pentru care detronează, cel puţin temporar, Egiptul şi, mai recent, Iranul. Guvernul premierului Erdogan ar putea converti naţional simpatia concetăţenilor prin subminarea autorităţii laice a armatei şi justiţiei şi consolidarea curentului islamic. Incidentul vine după alte semne vizibile ale dublării relaţiei de cooperare cu Israelul, de mesaje încărcate mai curând de simbolism, dar larg mediatizate de delimitare. Un joc care serveşte dorinţei de aggrandissement, dar care este riscant, Turcia părând să îl joace şi cu Rusia, UE şi SUA.

Riscul cardinal pentru Israel este să îi fie anexată internaţional decisiv imaginea împovărătoare a unui stat care acţionează brutal şi foloseşte forţa arbitrar, bucurându-se de impunitate. Prin acţiuni percepute mondial ca inumane şi lipsite de temei, Israelul pierde argumentul supremaţiei morale şi argumentul singurei democraţii din regiune. Astfel de acţiuni, împreună cu bombardarea de spitale sau şcoli, îl pot plasa pe acelaşi palier de percepţie cu cei ce folosesc copii în Intifada sau cu folosirea femeilor ca bombe umane. Astfel de acţiuni au costat, în termeni de credibilitate şi legitimitate, enorm SUA în scandalul Abu Graib, în Irak. Şi Al Qaida, de la care nu există aşteptări de comportament democratic responsabil, a realizat că trebuie să renunţe la decapitările care oripilau întreaga lume şi erau contraproductive cauzei.

Israelul s-ar putea afla tot mai puternic sub o presiune americană şi europeană care să forţeze o soluţie. Administraţia democrată nu pare să fie înclinată momentan spre intervenţionism extern, iar criza economică şi agenda de politică internă probabil nu îl vor întoarce decisiv pe preşedintele Obama spre Orientul Mijlociu decât spre sfârşitul actualului mandat şi posibil în cel de-al doilea. Până atunci, trimisul special Mitchell, Hillary Clinton şi Biden ar trebui să pregătească terenul unei înţelegeri care ar încorona, desigur, orice mandat prezidenţial. Nu pot fi ignorate nici incidentul jenant, când, în timpul vizitei vicepremierului Biden în Israel, a fost anunţată construirea de noi aşezări ale coloniştilor în Ierusalimul de Est, nici uciderea unui militant Hamas în Dubai de către agenţi israelieni sub identităţi europene false şi nici campania militară lansată în decembrie 2008 în Gaza, care a lăsat 1.500 de morţi. O nouă investigaţie poate genera un nou Raport Goldstone interpretat diferit de protagonişti.

Marasmul veşnic al negocierilor de pace nu indică nici acum progrese în chestiunea coloniilor din Cisiordania, nici a statutului Ierusalimului, nici a întoarcerii refugiaţilor palestinieni sau a încetării atacurilor cu rachete Qassam. Toate aceste probleme sunt interconectate în negocieri, iar soluţia pare a veni „la pachet“. Un pachet însă greu de ambalat şi asamblat cu atâtea precondiţii şi ingerinţe. Atâta timp cât Hamas îşi va păstra un sprijin popular masiv în Gaza şi va rămâne blocat în logica recunoaşterii existenţei Israelului, dar nu şi a dreptului acestui stat de a exista, este greu de crezut că o soluţie va putea fi găsită doar cu Fatah pentru Cisordania.

Este însă cea mai bună formulă izolarea Hamas şi a celor 1,5 milioane de palestinieni prin blocada asupra Gazei? Nu ajută izolarea impusă, ca şi în alte cazuri, mişcarea radicală să îşi ţină mobilizaţi simpatizanţii în faţa ostilităţii externe? Dezvoltarea Gazei cu sprijin economic european, american şi arab ar forţa Hamas fie să se transforme politic şi să vină gradual spre centru, fie să fie dezavuată de un public care ar căuta consolidarea prosperităţii. La urma urmelor, Hamas a câştigat alegerile din 2006.

Dar nu a fost lăsat să arate ce poate face la guvernare şi astfel fie să se decredibilizeze, fie să intre în jocul unei forţe mai mult politice care administrează, pentru a rămâne la putere, decât o forţă militară care lansează rachete pentru a supravieţui. Hamas ar putea sta şi mai mult în control în Gaza decât ar fi făcut-o într-o logică democratică, pentru că se va prevala de faptul că vina pentru situaţia din Gaza incumbă blocadei israeliene şi lipsei de reacţie a comunităţii internaţionale.

Taberele radicale ale celor doi poli ai conflictului israeliano-palestinian portretizează adversarul ca fiind brutal şi atroce, prezentând propria cauză ca fiind singura justă şi de aici necesitatea victoriei totale. Polarizarea şi încimentarea unor stereotipuri de evaluare a situaţiei din teritoriile palestiniene a impus un spectru limitat de opinii acceptate şi o marjă îngustă de interpretare a faptelor şi opiniilor exprimate.

Maniheizarea constantă a celuilalt şi externalizarea automată a culpei nu poate fi o reţetă pentru o soluţie de coabitare şi înţelegere. Recentul incident ne-ar putea face să exclamăm că trebuie să ieşim din impasul actual.

Vocea realismului ne reaminteşte însă că acesta poate fi doar un episod în povestea tragică din ultimii 60 de ani, abundând în impasuri. Iar multe dintre situaţiile de blocaj au fost rezultatul unor incidente sau acţiuni unilaterale – atentate sinucigaşe, vizite provocatoare la locuri sacre, atacuri cu rachete, campanii militare, asasinări, colonizări, demolări, răpiri -, care au irupt de multe ori deloc iraţional sau accidental pe scena publică într-un conflict fals „îngheţat“, în care perioadele de acalmie sunt doar intermezzo-uri care pregătesc noi acţiuni de a influenţa realitatea şi prezenta naraţiuni diferite asupra cauzelor şi efectelor, intenţiilor şi consecinţelor. Iar aceasta nu se întâmplă la masa negocierilor, ci în teren. Negocierile şi diplomaţia nu sunt decât scurte pauze ale acţiunilor în forţă, iar nu incidentale scurte întreruperi ale negocierilor. Kant, imaginându-şi pacea perpetuă, afirma că, dacă nu există o minimă încredere în ce va face adversarul, nicio pace nu este posibilă. Când încrederea în celălalt lipseşte în negocieri, apelul la căi alternative de a influenţa discuţiile devine norma, negocierile devenind un simplu barometru de înregistrare a tensiunii rezultate în urma acţiunilor de forţare. //