Imposibila purificare

Pe măsură ce ne îndepărtăm în timp de momentul căderii comunismului, e tot mai neclar pentru mulţi dintre noi dacă abulia morală şi confuzia de valori o datorăm prea rapidei şi nepregătitei noastre „căderi în libertate“ sau, mai degrabă, schimbării de azimut la care e obligată întreaga omenire. Sesizarea problemei e departe de faza soluţiilor, de unde şi indecizia formatorilor de opinie. Şi pe scenă, în teatru, care preia cu din ce în ce mai mare vigoare în ultima vreme misiunea justiţiară a societăţii civile, avem, în consecinţă, situaţii dramatice echivoce, ambiguităţi provocatoare şi mai rar verdicte. Cu atât mai mult când autorul nu se poate decide în a-şi stabili propriile priorităţi în privinţa temelor morale abordate.

Ar putea fi şi cazul autorului ceh Petr Zelenka, care revine pe scenele româneşti cu piesa Purificare, în premieră la Teatrul Naţional din Bucureşti. Ca şi într-o altă piesă a sa cunoscută nouă, Povestirile nebuniei noastre, autorul (n. în 1967) panoramează înfometat de adevăr asupra societăţii contemporane, dezvăluindu-i mizeriile din mai toate compartimentele, fie că reprezintă viaţa de familie, relaţiile interumane din societate, problemele existenţiale, ca şi cele instiuţionale, în fine, filosofia statului sau a persoanei într-o lume în insuportabil derapaj. Mai ameninţătoare decât gaura neagră cercetată de fizica pământului pare scorbura de lângă noi în care stă ascuns câte un Caliban şi o vrăjitoare Sicora (cât de universal şi actual rămâne Shakespeare). Cu alte cuvinte, Petr Zelenka vrea parcă să spună tot. Despre infidelităţile din viaţa de cuplu, despre singurătate şi ne/fericire, despre părinţi şi copii, educaţia în familie, despre ONG–urile filantropice şi violenţă, despre sex şi perversiuni, poliţia formalistă şi televiziunea care manipulează şi încă altele tangente acţiunii din piesa sa polisemantică.

Cel mai important accent în Purificare pare a fi pus pe superficialitatea endemică ce minează acţiunile noastre, viaţa personajelor din piesa sa, care se plictisesc jucând „mima“, dar n-au timp şi ochi pentru frământările aproapelui. Cazul scriitorului care comite un act grav de pedofilie rămânând nepedepsit, deşi are nevoie de această ispăşire mai mult decât avusese de gestul necugetat, acuză în primul rând uşurătatea comportamentelor şi a deciziilor celor din jur, a incapacităţii de a mai „staţiona“ o clipă-n plus asupra privirii vinovatului.

Scandalosul stil lunecos de viaţă îl aruncă în dramă pe naivul profesor-scriitor, care caută iniţial o compensaţie lipsei de afecţiune, nefericirii sale, abuzând un copil, şi apoi mântuirea, printr-o spovedanie televizată la care nu asistă decât figuraţia din platou. Eroul nostru nu e însă un sfânt, aşa încât, forţat de realitate, face pactul cu diavolul, devenind el însuşi un instrument al alienării, respectiv moderator TV. Soluţie previzibilă, de la un punct, în piesă, care continuă inutil după acest moment, divagând într-o altă temă (presiunea televiziunilor tabloidizate) la fel de importantă, dar superfluu în contextual dat.

Cu experienţa sa de cineast, autorul ceh adoptă o structură foarte dinamică, din care rezultă un scenariu ofertant (presupunând că tânărul Alexandru Mâzgăreanu, regizorul spectacolului, nu a intervenit în text). Modernitatea apreciată a reprezentaţiei se bizuie şi pe mobilitatea jocului actoricesc, distribuţia numeroasă fiind abil mişcată în spaţiul scenic de aparent neexperimentatul regizor. Există şi câteva noduri poetice bine găsite, plasate în consonanţă cu nevoia de a dubla pragmatismul acţiunii din prim-plan, ca, de pildă, intervenţiile pianului din scenă, care reacţionează ca o jucărie mecanică sau ca un personaj creator de atmosferă, după caz. Spaţiul generos al Sălii Atelier e asumat integral de creatori (scenografie: Andrada Chiriac), plantaţiile sunt şi logice, şi funcţionale pentru a pune în evidenţă toate planurile scenariului şi mai ales pentru a distinge între realitatea din faţa televizorului şi aceea din culise. Şi mai neaşteptate sunt rezolvările unor scene dificile, precum reconstituirea „crimei“ morale, seducerea băieţelului, astfel încât sunt evitate posibile excese ilustrative. Ironia şi autoironia care caracterizează scriitura e bine exploatată şi redată în cunoscutul stil râsu’-plânsu’ atât de eficient în raport cu publicul.

Stilul acesta le vine bine şi actorilor, ei jucând nonşalanţa inconştientului în scene a căror dramaticitate e subsidiară şi cu efecte întârziate, dar sigure în spectacol. Partea leului îi revine lui Adrian Titieni, a cărui figură bonomă şi căldură pe care o degajă întreaga sa fiinţă ajută inclusiv în episodul final, când convertirea e mai curând demonstrativă. Îşi schimbă, ce-i drept, ţinuta şi atitudinea, dar o face în coerenţa rolului, rămânând acelaşi personaj disputat interior de decizii eşuate, care nu se ştie dacă nu va folosi până la urmă pistolul ascuns în pian (foarte inspirată sugestia). În jurul lui pivotează o mulţime de alte roluri încredinţate unor actori cu renume care nu-şi contrazic statutul. Soţia fluturatică e Medeea Marinescu, portret tipic, dar care nu poate fi antipatizat datorită jocului ataşant al actriţei. Prietenii trădaţi de gestul scriitorului, părinţii băieţelului, sunt Mihai Călin şi Ilinca Goia, primul încercând să se salveze moral printr-un un joc al aparenţelor bine condus de actor, în vreme ce Ilinca Goia portretizează cu farmec o negativă cu nuri, ceea ce nu-i deloc uşor. Editorul, în persoana lui Vitalie Bichir, punctează exact pragmatismul dominant al oamenilor de afaceri, tratând ca atare inclusiv cazul de pedofilie (e singurul care ştie), pe care-l exploatează publicitar. Actorul, cu mişcări rapide şi treceri decise prin scenă, impune personajul, alcătuind cu partenera sa, Brânduşa Mircea (distantă şi expeditivă), un cuplu pe măsură.

Un rol impunător creează Afrodita Andone în postura perdantei Kasia, veşnic părăsita şi neconsolata fată bună. Nota discordantă pe care o face cu restul, de la îmbrăcămintea sărăcăcioasă la comportamentul stângaci, se adaugă jocului sincer, care-i aduce actriţei multă simpatie din partea asistenţei. Stridentă, cum îi cerea rolul, Cesonia Postelnicu asigură partea de entertainment a spectacolului, dilatată cam mult. Drama moderatoarei TV, a cărei acţiune de purificare cu ajutorul emisiunii ce dă titlul spectacolului eşuează, e poate exagerată (anunţul sinuciderii putea să lipsească). Interpreta, Lamia Beligan, izbuteşte însă să fie convingătoare în postura de justiţiară, fiind adevărată şi tenace în acest rol important din piesă. I se alătură, din aceeaşi lume a micului ecran, Tomy Cristi (pastorul care renunţă la biserică) şi Armand Calotă (realizatorul TV), perfid cât trebuie şi eficient de asemenea. Ca un micuţ Oscar Wilde, blond şi efeminat, copilul Vlad Roşu e o apariţie cu adevărat angelică.

Tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu, prezentat ca o promisiune a generaţiei sale, nu dezminte aşteptările, construind un spectacol pe cât de dificil, pe atât de credibil. Mai rămâne să medităm asupra temelor grave pe care le zgândără aici Petr Zelenka, ca şi alţi mulţi autori contemporani. În seara premierei am avut senzaţia că dezbaterea nu e în van. //

Purificare, de Petr Zelenka; regia: Alexandru Mâzgăreanu; scenografia: Andrada Chiriac; cu: Adrian Titieni, Medeea Marinescu, Ilinca Goia, Lamia Beligan; Teatrul Naţional din Bucureşti, Sala Atelier, stagiunea 2011-2012.

Cuvinte cheie: Alexandru Mâzgăreanu, Andrada Chiriac, Adrian Titieni, Medeea Marinescu, Ilinca Goia