Implementarea Tratatului de la Lisabona

Ca să-şi realizeze potenţialul şi să devină un adevărat centru de putere global, UE va trebui să-şi avanseze integrarea politică, să împuternicească real autorităţile centrale şi să-şi redefinească modelul economic în aşa fel încât să poată concura economic.

Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în noiembrie 2009, guvernanţii statelor europene s-au angajat în negocieri animate pentru selecţionarea primului preşedinte al Consiliului European şi a înaltului reprezentant pentru Politică Externă al UE. Pentru federaliştii europeni, rezultatul final a fost o mare dezamăgire.

Preşedinte a ajuns să fie Herman Van Rompuy, un politician puţin cunoscut şi modest, în vârstă de 62 de ani, membru al guvernului belgian, recrutat ca premier al Belgiei în ultimul an. Comisar pentru Politică Externă al UE a fost selecţionată Catherine Ashton, o funcţionară afiliată cu Partidul Laburist din Marea Britanie, fără experienţă în politica externă şi fostă activistă pentru dezarmare nucleară în anii 1980.

Candidaţi cu reputaţie internaţională stabilită au fost excluşi, în baza unor considerente neconvingătoare. Printre cei care ar fi acceptat unul dintre cele două posturi de mare prestigiu erau fostul premier britanic Tony Blair, miniştrii de Externe ai Suediei, Carl Bildt, al Germaniei, Joschka Fischer, şi al Angliei, David Miliband.

Pentru restul omenirii, preşedintele Consiliului European, apreciat ca „împuternicit“ al liderilor guvernelor naţionale din UE, va fi considerat „reprezentantul“ Uniunii Europene. Majoritatea comentatorilor străini au conchis că preşedintele francez Nicolas Sarkozy, cancelarul german Angela Merkel şi premierul britanic Gordon Brown, insistând să-şi menţină dominaţia în cadrul UE, au considerat că Van Rompuy şi Ashton, nefiind personalităţi puternice, vor fi receptivi la solicitările lor şi nu vor încerca să-şi afirme independenţa. Este greu de conceput că potentaţii de la Washington, Beijing sau Moscova, când vor intenţiona să se adreseze „Europei“, îi vor contacta pe Van Rompuy, Ashton sau Barroso.

În trecut, preşedinţia rotativă a UE a funcţionat nesatisfăcător. Limitarea mandatului la şase luni a asigurat lipsa de continuitate, a reflectat divergenţele dintre guvernanţii statelor membre şi, de multe ori, a adus la conducere lideri nepricepuţi, lipsiţi de prestanţă sau inconsecvenţi. Importanţa prezenţei unui lider puternic în UE a fost evidenţiată acum doi ani.

Întâmplător, în 2008, la cârmă era liderul unei ţări mari din UE, hiperactivul preşedinte francez Nicolas Sarkozy. În timpul invaziei armate a Rusiei în Georgia, când NATO şi SUA s-au dovedit incapabile să intervină, Sarkozy, ca reprezentant al UE şi cu susţinerea întregii comunităţi, s-a deplasat prompt la Moscova şi, negociind furios, a reuşit să prevină extinderea regională a invaziei şi să asigure o încetare a ostilităţilor. Criza financiară şi economică din 2008-2009 a subminat sistemul economic global, a forţat guvernanţii să-şi redefinească priorităţile şi a generat reticenţe împotriva speculanţilor, a opacităţii tranzacţiilor financiare şi a exceselor capitalismului necontrolat. Comisia Europeană şi celelalte instituţii UE nu au intervenit satisfăcător în timpul crizei. Colapsul sistemului bancar european a fost evitat numai după ce Sarkozy, ca preşedinte temporar al UE, a convocat o întrunire urgentă cu liderii statelor din zona euro şi a elaborat directive care să stimuleze economiile din toate ţările din UE. În urma crizei, Parlamentul European, considerabil împuternicit prin Tratatul de la Lisabona, va avea un rol decisiv în elaborarea viitoarelor regulamente ale instituţiilor financiare aplicabile în UE.

Statele-naţiuni din UE au aspiraţii diferite în raport cu procesul de integrare politică a comunităţii. Multe guverne naţionale din UE nu sunt dispuse să-şi transfere suveranitatea către autorităţile de la Bruxelles, nu au suficientă încredere că UE le va proteja interesele naţionale şi preferă să menţină negocieri bilaterale directe cu alte state din străinătate.

Marea Britanie, preferând să oscileze între UE şi SUA, a fost şi a rămas eurosceptică. Deşi se declară eurocrat convins, premierul Gordon Brown, ca de altfel şi majoritatea publicului englez, are o atitudine duplicitară faţă de aspiraţiile integraţioniste ale UE.

Ca ministru de Finanţe timp de zece ani, Brown a participat sporadic şi detaşat la întrunirile cu colegii din UE. Ca prim-ministru, în loc să contribuie la rezolvarea „în comun“ a problemelor comunitare importante, el a continuat consecvent să promoveze „soluţii globale“, care, de fapt, nu aveau nicio şansă să fie implementate. Liderul Partidului Conservator din Marea Britanie, David Cameron, şi-a retras anul trecut parlamentarii europeni din grupul partidelor populare şi a promis că va forma un alt grup de partide de centru-dreapta care să se opună avansării integrării politice a UE.

Rusia face eforturi majore să prevină integrarea europeană. Prin propuneri de aranjamente „noi“ de securitate paneuropene care să includă Rusia şi să excludă SUA, prin şantaj energetic şi prin tratative bilaterale cu statele din UE, Moscova speră să submineze integrarea politică a UE şi să interzică posibilitatea admiterii în viitor a altor ţări foste sovietice, precum Ucraina, Georgia, Moldova, Belarus, Armenia şi Azerbaidjan. În cazul în care comunitatea europeană rămâne relativ dezbinată, cu concurenţă politică paralizantă între Consiliu, Comisie, Parlament şi guvernele naţionale, cu un preşedinte „modest“ şi cu un ministru de Externe obscur, UE va continua să rămână relativ irelevantă pe arena internaţională.

Reprezentanţii altor state vor prefera să trateze direct cu guvernele statelor mari din UE. Ceea ce defavorizează participarea efectivă a celorlalte ţări din UE. Statele mici şi mijlocii nu îşi vor putea afirma interesele proprii în cadrul UE decât prin formarea unor „blocuri“ cu interese comune prin care să-şi coordoneze politica şi prin care să tempereze tendinţele hegemonice ale statelor mari.

UE are nevoie de instituţii transparente care să rezolve satisfăcător problemele economice, sociale şi de securitate ale comunităţii. În acelaşi timp, UE va trebui să aleagă lideri cu personalităţi puternice, cu reputaţie internaţională recunoscută şi cu carismă, capabili să inspire cetăţenii Europei, să-i reprezinte cu autoritate în străinătate şi să promoveze identitatea comună europeană. //