Impactul NATO asupra primăverii libiene

Franţa a fost principalul susţinător al confruntării cu Gaddafi, dar nu a fost de acord cu desfăşurarea operaţiunilor în cadrul unei structuri aflate sub comanda NATO. Italia a insistat pe menţinerea acestui curs. Germania a refuzat să se implice, dar a dorit să joace un rol cheie în formularea regulilor operaţiunii. Tactica liderilor religioşi turci, aflaţi în ascensiune, s-a schimbat într-un ritm galopant, pe parcursul crizei, dar s-a bazat tot timpul pe un aspect, şi anume asigurarea că Turcia se va bucura de maximum de influenţă în Libia şi în regiune, după terminarea crizei.

Curios este faptul că, de această dată, disensiunile interne ale Occidentului au fost urmate de un grad mai mare de disponibilitate din partea comunităţii internaţionale, privind aprobarea unei intervenţii armate externe în treburile unui stat suveran, decât în cazul Kosovo, în 1999 sau Irak, patru ani mai târziu. Se pare că Gaddafi şi-a înstrăinat majoritatea jucătorilor din rândul ONU, pe perioada celor 41 de ani în care s-a aflat la putere. A fost incapabil să susţină orice fel de alianţă permanentă, fiind tipul clasic de revoluţionar fanatic. S-a opus tuturor centrelor de putere rivale din Orientul Mijlociu, preferând o zonă de permanentă instabilitate în care să se poată amesteca după bunul plac. I-a suprimat cu brutalitate pe oponenţii islamişti şi, ca urmare, puţini sunt aceia dintre ei care denunţă, la ora actuală, intervenţia armată a Occidentului. De asemenea, i-a înfuriat pe unii dintre liderii occidentali prin sponsorizarea terorismului.

Evident, Gaddafi este urât şi de către majoritatea libienilor. Mulţi dintre aceştia au apărut la posturile TV exprimându-şi speranţa că vor părăsi „azilul de nebuni“ al lui Gaddafi pentru a se alătura lumii dezvoltate. Însă colonelul se poate baza, încă, pe un sprijin semnificativ din partea tribului său şi este foarte probabil ca tribalismul să rămână principala formă de organizare în politica statului, după plecarea sa. Statul ideologic bizar pe care l-a creat era menit să suprime şi să dezorienteze populaţia, iar acei funcţionari angajaţi în special pentru acţiuni represive îi rămân loiali lui Gaddafi, fiind conştienţi de faptul că viitorul lor va fi unul nesigur după plecarea sa.

Atunci când demonstraţiile de la mijlocul lunii februarie au erupt într-o revoltă de proporţii care l-a determinat să se întoarcă la Tripoli, se părea că Gaddafi va fi îndepărtat rapid de la putere. Însă rebelilor le lipsesc nu numai armele, ci şi capabilităţile minime de organizare. Şi asta s-a văzut atunci când, într-o contraofensivă fulgerătoare, Gaddafi a fost pe punctul de a-i zdrobi în Benghazi, ultimul bastion al rebelilor, din estul ţării. Prima fază a crizei a dezvăluit slăbiciunile interne ale regimului, dependenţa sa de un lider utopic şi coordonarea ineficientă, dar faza actuală a demonstrat că acesta posedă calităţi necesare supravieţuirii, ce nu trebuie subestimate.

Rămâne de văzut dacă vocile realiste şi cinice ale Occidentului au dreptate când sugerează că ar fi fost mai bine dacă un Gaddafi slăbit ar fi triumfat asupra diverşilor săi oponenţi. Există tot mai multe voci care se tem că ţara ar putea deveni o sursă şi mai mare de instabilitate în regiunea Mediteranei, odată cu plecarea sa. Dacă rebelii nu reuşesc să pună bazele unei mişcări eficiente, este cel mai probabil ca islamiştii să fie cei care vor determina viitorul post-Gaddafi. Clericii libieni se vor dovedi, poate, mai pragmatici şi mai puţin antioccidentali decât omologii lor de pretutindeni. Dar până şi lor le va fi greu să unifice o ţară care s-ar putea rupe, cu uşurinţă, în cel puţin două părţi, dacă familia lui Gaddafi va păstra o bază teritorială în vestul ţării.

Dacă NATO nu intervine la sol, pare puţin probabil ca luptele să înceteze curând. Iar dacă o va face, umplerea vidului de putere lăsat în urmă de o dictatură excentrică, dar foarte represivă va fi greu de realizat. Alianţa Nord-Atlantică pare destul de dezbinată, cu lideri – Obama, Sarkozy, Merkel şi Berlusconi – preocupaţi de o multitudine de probleme interne. Ceea ce înseamnă că şansele ca NATO să facă un calcul greşit sunt mai mult decât reale. În prezent, Turcia este jucătorul NATO care dă dovadă de cea mai multă încredere în forţele proprii. De aproape 60 de ani, a fost un membru pasiv, preocupat de propriile probleme interne, dar acum, sub conducerea autocraţilor islamişti, visează să devină o putere regională, privind ţărmul sudic al Mediteranei ca parte a unei sfere de influenţă emergente. Rămâne de văzut în ce măsură procesul deficitar de luare a deciziilor din cadrul NATO, pe parcursul crizei actuale, va crea noi configuraţii de putere care să-i ia complet pe nepregătite pe europenii visători.

Tom Gallagher este profesor emerit de ştiinţe politice la Bradford University, Marea Britanie şi autorul volumului Deceniul pierdut al României (Editura All, 2010).

Traducere de Cristina Spătărelu

Citeste si despre: NATO, comandament, fortele aliate, Libia, operatiuni militare.