II. Coreea de Nord in anii 90: un actor statu-quo

Decizia Coreei de Nord de a dezvolta un arsenal nuclear propriu nu poate fi inteleasa in afara contextului strategic al sfarsitului Razboiului Rece. Prabusirea URSS si sfarsitul competitiei bipolare a modificat fundamental doctrina de securitate a Phenianului. Obiectivul generic urmarit de regimul Kim Ir Sen inca din primul moment al existentei sale (1948) si pana in 1990 a fost acela al unificarii peninsulei Coreene sub controlul unic al Phenianului. Pe scurt o politica revizionista, profund orientata spre respingerea statu-quo-ului teritorial impus prin armistitiul din 1953. Intreaga aceasta filozofie de securitate era expresia existentei unor anumite certitudini geopolitice, pentru ca, in cea mai mare parte a Razboiului Rece balanta de putere s-a inclinat net in favoarea Phenianului: in anii 70 capacitatile militare conventionale si PNB-ul Coreei de Nord le depaseau pe cele ale Seulului, iar Rusia si China ofereau Phenianului garantii bilaterale de aparare teritoriala.

Dar in numai 3 ani, intre 1989-1992, lumea Phenianului se prabuseste: URSS dispare, China si Rusia isi normalizeaza relatiile cu Seulul si refuza implicit sau explicit onorarea garantiilor de securitate acordate regimului Kim Ir Sen in timpul Razboiului Rece. Mai mult, prabusirea regimului Honecker (unul dintre cei mai apropiati aliati ai Coreei de Nord) si absorbtia Germaniei de Est de catre RFG provoaca Phenianului, un soc deopotriva cognitiv si geopolitic. Dintr-odata balanta de putere s-a modificat net in defavoarea sa. In aceste conditii Kim Ir Sen este obligat la o recalibrare a prioritatilor sale de politica externa. Supravietuirea, securitatea ontologica a regimului sau politic devin acum prioritati zero, iar politica revizionismului teritorial este abandonata in favoarea unei doctrine de descurajare. Este momentul in care intra in scena armele nucleare si rachetele balistice considerate cele mai eficiente mijloace pentru asigurarea securitatii regimului Kim Ir Sen.

Siguranta indusa de umbrela de securitate oferita de China si URSS in timpul Razboiului Rece, facea inutila dezvoltarea unui arsenal atomic propriu. Este si ceea ce a convins in 1985, Coreea de Nord sa devina parte a Tratatului de Neproliferare Nucleara (NPT). In contrast cu epoca anterioara, dezvoltarea unui arsenal nuclear propriu devine obiectivul major al Phenianului la inceputul anilor 90.

Descoperirea, in 1989, a unor facilitati clandestine de reprocesare a uraniului langa reactorul de la Yongbyon aflat sub monitorizarea AIEA, a fost primul semnal de alarma ca regimul nord-coreean nu intentiona sa-si respecte angajamentele de non-proliferare. La acel moment Statele Unite au raspuns incercand sa diminueze sentimentul de insecuritate al Phenianului prin restructurarea prezentei sale militare la sud de paralela de 38 de grade (anularea unor ample exercitii militare comune SUA-Coreea de Sud, retragerea tuturor dispozitivelor nucleare tactice de pe teritoriul Coreei de Sud) acordand totodata masive ajutoare economice si umanitare regimului Kim Ir Sen. Rezultatul acestor prime initiative a constat in semnarea la 31 decembrie 1991 a unui acord de denuclearizare intre cele doua state coreene.

Treptat insa, pe fondul lipsei de transparenta a regimului de la Phenian si a obstructionarii la care sunt supuse echipele AIEA, raporturile dintre Washington si Coreea de Nord s-au deteriorat rapid. In martie 1993, Phenianul a amenintat cu retragerea din Tratatul NPT, iar in prima jumatate a anului 1994 regimul lui Kim Ir Sen a facut pasi fermi spre militarizarea programului sau nuclear.

Cel mai important acord politic din dosarul nuclear nord coreean survine in octombrie 1994, la doar cateva luni dupa moartea dictatorului Kim Ir Sen. Atunci,  SUA si Coreea de Nord au semnat la Geneva un acord cadru care prevedea inghetarea programului nuclear al Phenianului, in schimbul promisiunii Washingtonului de acorda un amplu program de asistenta economica si de a dezvolta in timp doua reactoare nucleare civile. Totodata acordul de la Geneva isi propunea limitarea potentialului nuclear al Coreei de Nord la nivelul anului 1994. Scopul sau era inghetarea productiei, ceea ar fi prevenit dezvoltarea ulterioara a unei capabilitati nucleare mult mai semnificative.

Desi isi anuntase atunci public hotararea de a ramane parte a regimului international de neproliferare, totusi Phenianul nu a renuntat nici un moment la crearea unui arsenal nuclear clandestin, fapt confirmat 4 ani mai tarziu, cand satelitii de spionaj identificau la Kumchang-ni o facilitate nucleara ilegala. Capitalul de presiune al regimului nord coreean s-a consolidat decisiv in vara lui 1998 cand Phenianul a testat  pentru prima data racheta Taepodong 1, o capacitate balistica ce putea lovi tinte aflate pe teritoriul Coreei de Sud si a Japoniei.

Pe tot parcursul anilor 90, actiunile regimului de la Phenian au conturat un anumit profil comportamental ce demonstreaza nu doar intentia clara de a-si dezvolta un arsenal nuclear si balistic propriu, ci si tendinta de a-l utiliza drept capital de presiune si moneda de schimb pentru a extrage de la comunitatea internationala o serie de concesii economice considerate esentiale supravietuirii regimului. Totodata observam si o permanenta tactica de guerilla, de hartuire si provocare sistematica a statu-quo-ului prin acte limitate de ostilitate, nu cu intentia de a provoca un razboi real, ci pentru a obliga cealalta parte sa vina cu o oferta de negociere mereu favorabila intereselor Phenianului. Frecventele incursiuni in teritoriul suveran si in apele teritoriale ale Coreei de Sud, intentia dezvoltarii unui arsenal nuclear si balistic, contureaza, pe fond, un modus operandi in relatia Phenianului cu lumea exterioara: disponibilitatea de a merge intotdeauna pana pe marginea prapastiei.

Pentru index-ul intregului dosar accesati acest link!