Iertarea ca armura

Impresionanta a fost dintru inceput, in scrisul Ioanei Nicolaie, incapatanarea dul­ce a sinceritatii - o alta sinceritate decat cea curenta in noua literatura, care recur­ge deliberat la transcrierea bruta, brutala chiar, a trairilor, la suspendarea reflexiei in favoarea stop-cadrului radiografic asupra realitatii. Ioana Nicolaie scrie cumva ra­va­sita de spectacolul sinelui, in fata caruia se asaza nu cu narcisismul comun poe­ti­lor, ci cu uimirea sfioasa a revelatiei priva­te. Neorgolioase, ignorand modele si as­tep­tarile cititorului, versurile din Credinta, Nordul si Cerul din burta rasplatesc un in­finit ascuns si desfacut de fiecare data ca un cadou nemeritat. De aici si tristetea, laitmotivul consemnat de aproape toate re­cenziile la cartile autoarei.

Ioana Nicolaie a scris pana acum o poe­zie tulburatoare prin puritate si prin sub­stanta necomuna din care e facuta: in loc de carne, mai degraba un condensat ve­getal care sufera cu seninatate resem­na­ta; in loc de rasparul rebel, atat de ca­rac­teristic generatiei literare din care face parte, un ethos al iertarii ab initio, adoptat cu indarjire, pe post de armura. S-ar mai pu­tea vedea la Ioana Nicolaie, cea de pana acum, rabdarea cresterii, o revenire fara rescriere a experientelor succesive ale varstelor si care - ca mai de mult in ca­zul Anei Blandiana - ii pregateste poa­te un vast platou de explorat din punct de vedere poetic, fara dramatismul ascen­siu­nilor, dar cu beneficiul enorm al cu­prin­de­rii si al coborarilor.

Romanul O pasare pe sarma*, cu care apare acum in librarii, pare sa re­nun­te la unele dintre sansele poeziei. Nu e auto­fic­tiune - insista autoarea in mai  mul­te in­terviuri -, dar pare, de la bun inceput, o descarcare de povara propriei ex­pe­rien­te. Atat si nimic mai mult. De-abia daca, in epica destul de vioaie, isi ingaduie cate-o pri­vire neprozaica asupra vietii. In rest, viata si viata, asa cum este ea. Din ver­su­ri­le lui Leonard Cohen, alese in titlu si ca motto ("Like a bird on a wire/ Like a drunk in a midnight choir/ I have tried in my way to be free"), ultimul da cu ade­­varat cheia: cum sa fii liber, o cautare care echivaleaza cu tineretea, de multe ori cu esecul, aproape intotdeauna cu su­fe­rinta obligatorie.

Povestea e dintre cele de langa noi: o fata din provincie vine la Bucuresti, proas­pa­ta studenta la Litere. Fara un ban, tre­bu­ie sa se descurce. Inapoi nu mai e drum, acasa inseamna o drama aproape ci­catrizata (fusese mereu o punte rupta in­­­tre parinti), invelita cu grija in multe stra­turi fosnitoare de uitare, respectuos si fu­ne­bru in acelasi timp, cum faci cu lucrurile dragi, dar definitiv stricate. Urmeaza, pre­tinde autoarea intr-un interviu, "un roman picaresc", fiindca Sabina Seni trece prin multe, carandu-si prea des de colo-colo valiza mare, urata si incomoda. Hotii ii fura din geanta prima bursa; face pe ma­nechinul viu intr-o vitrina (poate experien­ta cea mai artista a celor patru ani), pe van­za­toarea intr-un fastfood arabesc, pe comis-voiajorul pentru supervase de bu­ca­tarie, in fine, pe patronul la negru, in bine cunoscuta scoala de afaceri numita ca­min studentesc. Suntem inca in anii ’90, cu bani putini, cu marfuri proaste ca­rate cu rucsacul de prin angrouri. Bantuim cu Sabina prin cotloane amarate inchi­ria­te la bloc, prin spaimele ei de blatista pe troleibuzul 69, prin camere de camin pline de gandaci si mirosind a mancare facuta pe resou, printre teancuri de cursuri si zile de chiul, cu povesti de boala si de moar­­te ori de salvare norocoasa, pe­tre­cu­te in spatele usilor scorojite din caminul "Fun­deni". Ce se vede aici e un fel de ghet­tou, o lume care incepe, dar incepe prost, in care tinerii se tin o vreme strans unii de altii, ca sa treaca primele punti pri­mejdioase ale vietii. Nimic nu-i mira, nimic nu-i scandalizeaza. Nimeni nu ju­de­ca pe nimeni. Slujbe la cazinou sau ca dama de companie, la un radio de sec­tanti, baby sitting, impusca francul... Dro­guri sau alcool, saracie sau noroc, dra­gos­te sau razbunare, toate fac parte din mica lor rezervatie de viitori supravie­tui­tori.

Cei patru ani de studentie ai Sabinei Seni nu sunt totusi o sarja la adresa Ro­ma­niei asa de prost tocmite dupa ‘89, ci mai ales o trista poveste de dragoste, de­spre incredere, inocenta si maturizare. Eman (Emanuel) e un trisor sentimental cu staif, arborand diplome de false studii de Drept International la Paris. O castiga prin delicatete, dupa ce o salveaza de un va­gabond care-o atacase-n in scara blo­cu­lui. Langa el va cunoaste, insa, drumul de la iluzie la realitate. Cu toate astea, ju­nele profitor deghizat romantic ii slujeste Sabinei de calauza, asa cum mergi prin ceata pe urmele fiarei care te-ar putea sfasia daca s-ar intoarce. Cuplul din cen­trul cartii este si singurul in prim-plan, cei­lalti vin si trec, mai mult nume decat por­tre­te, mai mult situatii si povesti decat oa­me­nii vii.

Ce scoate totul din banal e inda­rat­ni­cia tacuta, eficace, taraneasca, de tipul "ori-ori", de a iesi la lumina abandonand din mers, intotdeauna cu un ceas mai tarziu decat ar fi trebuit, balastul toxic. Daca vreti o poveste ca viata, melan­co­li­ca, amaruie, dar cu buna memorie a dul­ce­lui spre care tanjim, O pasare pe sar­ma e cartea potrivita.

Sa vedem, insa, unde nimereste sin­ce­ritatea sfioasa a Ioanei Nicolaie. Cel putin trei romane din ultimii ani vorbesc despre aproximativ acelasi lucru: Bagau de Ioana Bradea, Legaturi bolna­vicioa­se de Cecilia Stefanescu, Un an in pa­ra­dis de Liliana Corobca. Daca n-ar fi vorba doar de literatura adevarata si de aceeasi tema, galeria pomenita s-ar in­­scrie in inutila categorie a "prozei femi­ni­ne" de ultima ora. Forta diversitatii sare, in­­­­sa, in ochi: de la suferinta disperata si raz­bu­natoare a eroinei din Bagau (o tanara care-si castiga existenta lucrand intr-un call-center erotic) la farmecul abulic al de­rapajului din Legaturi bolnavicioase (ex­perienta amestecata a prieteniei si a bisexualitatii) e drum lung pana la mar­ti­rajul neglorios din Un an in paradis (ta­nara basarabeanca ajunsa sclava sexua­­la in Occident), si inca si mai lung pana la ti­mida coborare in infernul cotidian a eroinei Ioanei Nicolaie. Bucla pe care ea o face sub linia de plutire e mica, pasarea se urca repede la loc pe sarma, iar lectia e incasata doar in carnea vie a sensi­bili­tatii.

In fapt, ce apropie aceste patru carti e scrierea aceluiasi moment, al iesirii din cri­salida a eului feminin, cu zig-zag-ul per­sonal in cautarea iesirii, cu vocatia contra­dic­torie a supunerii si a eliberarii.

Literar vorbind, romanul Ioanei Ni­colaie n-ar sta foarte bine infipt pe piata literara fara volumele de poezie dinainte. Pagini foarte bine scrise alterneaza cu al­te­le naive, re-compuneri constiincioase ale mediului studentesc din camin. Din cand in cand, cumintenia scriiturii e spar­­ta de cate o imagine izbitoare, coborand direct din poezie ("i se facea tandari ti­ne­retea") sau din Boris Vian: "…Eman o sa revina. (…) Nu-si putea inchipui nici macar o zi fara el. In garsoniera in­­­cepuse sa bureze usor. Un nor dolo­fan de departe trasese zavorul. Avea sa iasa spre unsprezece, cand Eman des­cuiase usa usor".

Singura cu ea insasi, Sabina iese mult mai bine de sub pana prozatoarei. In con­tact cu ceilalti - pare scoasa dintr-un sce­na­riu care-si asteapta regizorul. De alt­min­teri, dupa O pasare pe sarma s-ar face lesne un film "in genul tinerilor", emo­tionant, convingator prin dreapta privire asupra lumii, care-si ia drept re­pe­re linia propriului destin si cerul instelat de deasupra. Nu suna a scenariu acest final? "Isi scoase carnetelul si incepu sa scrie ceva. Despre ea insasi ca un co­ridor luminat. Despre usile deschise intr-o parte si-n alta. Despre prietenii in­­­torsi cu spatele, care se pregatesc sa iasa prin ele. Eman e la un capat deja surpat. Incearca sa-i mai faca sem­ne cu mana, dar ea nu-si ridica pri­virea: mai are atatea de scris pana jos…"

* Ioana Nicolaie, O pasare pe sarma, Editura Polirom, 2008, 253 pag.