prima pagina

Hamlet de William Shakespeare; Traducere: Marius von Meyenburg; Coproducţie: Hellenic Festival Athens & Festival d’Avignon; Regia: Thomas Ostermeier; Cu: Urs Jucker, Lars Eidinger, Judith Rosmair, Sebastian Schwarz, Stefan Stern; Decorul: Jan Pappelbaum; Costumele: Nina Wetzel; Dramaturgie: Marius von Mayenburg

Gongul Festivalului Internaţional Shakespeare a bătut inaugural şi fantast la TNB cu un spectacol din Berlin. Bine cules de inalienabilii noştri selecţioneri aleşi pe sprânceană. Previzibil, Hamlet, în regia copilului teribil cum este socotit un Thomas Ostermeier, în cuplu cu faimoasa Carla Bruni printre competitorii de la Avignon, o primă doamnă, devreme la domiciliu. Pentru că, în teatru şi aiurea, Europa a devenit patria copiilor teribili, iar ca să nu rămânem mai prejos, îi adoptăm cu ochii închişi, numai să ne mai „sparie“ niţel. Precum Nosferatu. Ceea ce, în descendenţa clasicei replici tolstoiene către confratele său imatur („el vrea să mă sperie, dar eu nu mă sperii“), e floare la ureche, nefiind nici noi slabi de spirit la tribulaţiile contemporanilor noştri. Uneori râdem în hohote, alteori poate chiar plângem, se întâmplă şi acum. Şi ce vedem? Celebrul personaj expresionist prin arta de a-ţi vârî degetele sub pleoape, dacă nu ţi-au căzut deja. Şi, la urma urmei, nici cu ai noştri n-ar trebui să ne fie ruşine, dacă ne tot adaptăm, prin reţetă şi reţele, acestei work in progress de tip unional, în viziunea disidentului Vladimir Bukovski. Prezumptiv, succesul, titulatura contează. Restul e repetiţie, căci tăcerea nu mai face doi bani. Tăcerea poetică – biată elipsă în delirul contemporan. Incluzând totalitarismul crizei; repetabil în fapt, traductibil de ceva vreme pe eşichierul valorilor. Un totalitarism după altul. Încercând să ne păstrăm conştiinţa trează şi văzând cohortele ascendenţilor la categoriile sport-inefabile bine remunerate (de la grea la uşoară ori celebra muscă, revenind prin anotimpuri), avem a ne refuza luxul deşertăciunii. Să spui că împăratul e gol nu e de ajuns. Căci se poate şi mai mult.

Un bun exemplu, această destrăbălată „punere în pagină“ a capodoperei shakespeareane, la concurenţă cu taifasul vânzătorilor de peşte care calcă totul în picioare. Încât şi din această pricină Hamlet-ul lui Thomas Ostermeier de la Teatrul „Schaubühne“ din Berlin e de neuitat. Din miez de noapte până-n zori, când credem c-am scăpat asaltului coşmaresc. Şi, oh, vai etc., cum să-ţi mai vină a râde după terifianta înmormântare cu tot dichisul, pretinzând prin cei şase interpreţi mari şi laţi, în schimbul numeroaselor roluri din textul neprelucrat din carte, adresându-se spiritului pasămite contemporan, şi el pe moarte.

Personagiul (interpretat de un actor admirabil prin fizionomie, devalorivizat de lest ca o corabie care ia apă – şi apa e aici un simbol de ţâşnitoare funcţionând când şi când în putreda Danemarca a marelui Will), hermafrodit, în ton cu epoca, face un veritabil show, perfect contemporan. E şi actor, şi stafia tatălui lui Hamlet, umbra Groparului, cântă song-uri la modă şi dialoghează liber în engleză, decăzută în sfera afacerilor, cu spectatorul presupus obligatoriu bilingv, în destule scene memorabile, susţinute de o incitantă scenografie şi perifrazele video, căci totul e actualizat. Cu asupra de măsură, în beneficiul publicului de azi. Hamlet în germană, prelucrat de dramaturgul Teatrului berlinez, subtitrat în română. Aşa că vedem proiectate şi pentru ultimul rând din Sala Mare a TNB figura interpreţilor, metamorfozele eroilor interpretate de actorii distribuiţi, fantasme, săbii, mitraliere. Un întreg arsenal de recuzită, mai puţin pământul reavăn, peste care glisează continuu scena împreună cu cortina-i servind şi de ecran pentru imaginile filmate parţial de liderul reprezentaţiei. Sub atâtea semne convertite-n semnale, te poţi simţi strivit ori, de ce nu, îngropat. Ca să-nţelegi că tu eşti subiectul poliloghiei, într-un limbaj de tavernă globalizată, pe placul harnicilor cond(ot)eieri. Până la poanta finală, recitată de protagonistul ucis: „Restul e tăcere“.

Aplauze îndelungate din partea celor care n-au părăsit între timp sala. Neobservând, poate, dintr-o fandacsie ori ceva, că Hamlet este şi Groparul întrupat în acelaşi costum, concepţie ingenioasă, transpusă repetitiv în chip de obsesional mesaj. Şi poate tocmai de aceea, în pofida numeroaselor arpegii care se vor fi voind muzică, rămânem sub umbrela spectrului experimentului experimental, recte, la mijloc de drum, precum în Realitatea noastră cea de toate zilele: crime, accidente, inundaţii. Nemaivorbind de amestecul de planuri – de la comedia mută, bătaia cu frişcă, triumful masificării, tradiţional Nosferatu altfel -, ajungând până în preajma „capodoperei“, maşinăria la vedere Hamletmachine, nu-i aşa? Oricum, e de salutat nemţeasca strădanie de a ne readuce cu picioarele pe pământ, împreună cu poetica elementelor devenită bun de consum.

Festivalul Shakespeare 2010 are drept simbol „Constelaţia Shakespeare“. Organizat, în principal, între 23 aprilie şi 9 mai, de Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova, pionierul evenimentului, alături de Fundaţia „William Shakespeare“ – nu ştim de unde (!) -, cuprinde încă două titluri; un Hamlet al regizoarei Elizabeth LeComte – The Wooster Group, New York -, producţia lui László Bocsárdi de la Teatrul Metropolis, Bucureşti, şi deja cunoscutul Pyramus & Tishbe 4 you, în regia lui Alexandru Dabija, la Teatrul Odeon din Bucureşti. Ca de obicei, Festivalul Internaţional Shakespeare e aşezat sub înaltul patronaj al preşedintelui României. Menţionăm participarea consecventă a Institutului Cultural Român (ICR). //