Pe aceeași temă
Nu l-am văzut decât atunci când ochelarii lui Andrei Cornea au început să sclipească ciudat, iar barba să-i fâlfâie ca luată de vânt. Când l-am văzut era deja în mijlocul încăperii, îmbrăcat într-un costum maro oribil abia scos de la croitor, ţeapăn ca un bărbat trimis la însurătoare fără voia lui.
„- Dumneavoastră chiar credeţi că o să câştigaţi alegerile?“ – zice Andrei ca să întreţină conversaţia.
„- O să le câştig, fireşte“, zice Emil Constantinescu spre stupoarea lui Andrei.
Andrei Cornea nu-l detesta neapărat pe Emil Constantinescu. Nu l-am întrebat niciodată despre asta, mi-era un pic teamă de el, eram tânăr pe atunci, el era profesor la universitate, ca și tatăl lui, care îmi fusese mie profesor, eu proaspăt absolvent. Dar, foarte probabil, traducătorul lui Platon gândea pentru republica România o altă prezenţă de lider.
Am început la 22 cu Emil Constantinescu în poziţia de candidat şi am sfârşit cu Emil Constantinescu în poziţia în care a fost pe punctul de a cere armatei să iasă în stradă pentru a-i opri pe mineri. Îmi amintesc acea zi de joi (cred), când Gabriela Adameşteanu ne-a cerut să nu venim a doua zi la lucru pentru că se temea că redacţia va fi devastată. La câteva zile după acest episod eram în Valea Jiului şi am scris de acolo unul dintre cele mai bune reportaje din viaţa mea de ziarist. Pentru că acolo am învăţat că nu trebuie să urăşti oamenii doar pentru că nu-i înţelegi. Chiar dacă ţi-au făcut un mare rău. În casele ne-încălzite ale Văii Jiului am înţeles cât de jos este România şi cât de mare aşteptarea. Acolo patriotismul meu s-a prăbuşit şi am înţeles că, asemenea lui Andrei Cornea, trebuie să-i privesc pe Emil Constantinescu şi pe toţi ceilalţi ca el cu mult scepticism. Și, da, să-i judec chiar şi după felul în care se îmbracă.
După ce alegerile din 1996 au fost câştigate de Convenţie, am scris un text, unul dintre primele mele comentarii politice, despre nevoia de „echilibru“ şi împăcare politică. Gabriela m-a întrebat, cu un fel de curiozitate de viespe, dacă nu sunt cumva fan Ion Iliescu. Nu eram, dar m-am justificat fâstâcit pentru ce credeam. Am învăţat furios din fâstâceala mea că nu e bine să te îngropi în cuvinte, ci să spui răspicat ce crezi şi ce speri. Peste ani, vorbeam cu Ion Iliescu la telefon şi i-am spus nemulţumit de sensul discuţiei noastre: „Ia mai scutiţi-mă, eu nu v-am votat niciodată!“. Iar el m-a întrebat: „Nici măcar în 2000?“. Mi-am înghiţit limba şi am învăţat încă o lecţie, anume că există vremea vorbirii şi există vremea tăcerii, cum ar zice Ecleziastul. Iar între cele două există o vreme a echilibrului. 22 este prin excelenţă o revistă a polemicii. Dar este cea mai echilibrată tribună de dezbatere pe care o cunosc în România. Faptul că am lucrat acolo, că acolo am întâlnit oameni faţă de care am o admiraţie fără margini, oameni pe care nu i-aş fi putut cunoaşte altminteri, da! acesta este un adevărat dar.
IULIAN ANGHEL,
jurnalist la 22 între 1996–1999,
în prezent editor la Ziarul Financiar.
Redacţia revistei 22 în 1999
