H.-.R Patapievici si liberalismul moderatiei

Ultima carte a lui H.-R. Patapievici, De­spre idei si blocaje - o modesta pro­punere de a regandi cultura ro­ma­na pornind de la ce ii lipseste, fara a renunta la ceea ce, in apa­ren­ta, ii prisoseste, a urmat traiectoria pre­vazuta de autorul ei. Primul articol pe care l-a scris pe aceasta tema in 1997, cu acelasi scop, de a lansa o dezbatere, a avut un destin similar, al ignorarii. Foar­te putine reactii au fost si la aceasta car­te, o parte dintre ele continuari ale ve­chi­lor polemici, cele mai multe, de fapt, ata­curi personale.

Cu certitudine, dezbaterea despre lip­sa dialogului in societatea romaneasca de astazi nu poate avea loc. Probabil ca unul dintre cele mai ingrijoratoare lucruri de­spre starea democratiei in , dupa optsprezece ani de la caderea co­mu­nismului, este cvasiabsenta spatiului in care poate avea loc un astfel de dialog. Numele cel mai simplu al acestui spatiu este cel de societate civila. Desigur, isto­ria societatii civile este una complicata si acestui subiect fundamental al filosofiei si stiintei politice i s-au dedicat sute de stu­dii si carti. Pentru a rezuma, simplificand, con­ditia societatii civile in , in­sti­tu­tiile destinate sa medieze raportul dintre stat si individ sunt inca insuficient con­tu­ra­te. In aceste conditii, spatiul intelectual are o autonomie restransa si este supus vio­lentei care domina si celelalte spatii. Violenta directa sau insidioasa a mediului in­telectual este caracteristica unei lumi hobbesiene, in care pare ca putine lucruri pot subzista dincolo de relatia prieten-dus­man, faimosul criteriu al politicului la C. Schmitt. Aceasta stare nu este exclusiv o con­secinta a postcomunismului sau a unei democratii inca tinere, ci urmeaza si o tendinta globala de degradare a con­di­tiei democratice.

Cartile lui H.-R. Patapievici nu sunt usor de inteles si nici de recenzat. Pro­ba­bil ca portretul facut de Virgil Ierunca ne explica aceasta dificultate: "original, fara sa cul­tive superstitia originalitatii, stiu­tor de car­te (inspaimantator), refuzand insa mi­ti­zarea vicioasa a culturii, H.-R. Pata­pie­vici ne propune enigma unei per­­so­na­litati greu de situat din cauza ha­rului plu­ral ce o chezasuieste. Eseu­ri­le sale sunt niste semne (adeverite) si niste pa­riuri: pariezi pe ganditor, pe is­toricul idei­lor, pe artist, sau semnezi (daca poti) in alb pentru omul de stiin­­ta, pen­tru teologul nemarturisit, pen­­tru mora­lis­tul nesovaitor". Harul plural exceptional al autorului ii determina influenta intelec­tua­la. Intelectualul cu har plural se in­­tal­nes­te cu dificultate in spatiul vestic si cre­eaza automat proeminenta autorului, de la Tony Judt la Vladimir Tismaneanu, Rob Rieman (sau la Susan Sontag sau Chom­sky in zona stangii radicale). In ceea ce priveste Europa de Est, aceasta ra­mane in­­ca modelul intelectual, la Ha­vel, la Kun­dera, Janos Kis sau Andrei Ple­su, Mircea Mi­haies, Gabriel Liiceanu.

Originalitatea lui H.-R. Patapievici re­zi­da in modul in care se raporteaza la rea­li­tate, mirarea filosofului antic (care a fost inlocuita dupa Jeffry Isaac, in filosofia con­temporana, de o exegeza sterila), au­ten­ticitatea si sinceritatea (mai degraba un atribut artistic), dar care a fost propriu si filosofilor ca Hannah Arendt, Nietzsche sau André Compte-Sponville.

Cum construieste H.-R. Patapievici aceas­ta ultima carte? Prin identificarea celor doua probleme care apar in subtitlul cartii: ce ii lipseste culturii romane si ce ii prisoseste? Cum se poate regandi cultura intre acesti parametri? Pornind de la dis­cur­sul lui Gabriel Liiceanu asupra starii filosofiei romanesti, care este evident numai un exemplu pentru oricare alt do­me­niu cultural, Patapievici reia, de fapt, vechea problema lovinesciana, a sin­cro­nis­mului culturii romane. Sincronismul cul­tural este un fenomen al periferiilor cul­tu­rale, caracteristica marii majoritati a cultu­ri­lor contemporane, caruia i s-au consa­crat numeroase carti si studii de istorie si filosofia ei. Desigur, istoria sincronismului este si ea una complicata, in care raportul centru-periferie a avut un caracter fluid, variind in termenii istoricisti ai lui Michel Foucault, de la o epistema la alta.

Patapievici schiteaza o istorie a sin­cro­nis­mului in cultura romana, constatand pe de o parte ceea ce ii prisoseste culturii ro­mane: numarul ridicat al oamenilor cul­ti­vati, dar si "lautarismul" acestei culturi. Pe de alta parte, ceea ce ii lipseste cul­tu­rii romane este absenta specializarii si a unei piete a ideilor. Lipsa de specializare, as completa eu, este o patologie a cultu­ri­lor provinciale care determina ca "omo­lo­ga­rea" sau consacrarea intelectuala sa vina numai din exterior. Ea se petrece as­tazi in sau in Estul Europei, dar in grade si tari diferite, care s-au aflat, la un moment dat, in centrul cultural uni­ver­sal: , sau Japonia.

Discutia despre sincronism este com­pli­cata, atat prin hegemonia contem­po­ra­na a culturilor vestice, cat si prin relatia dia­lectica a culturilor hegemonice cu cele periferice, descrisa cel mai bine de Ale­xan­drowicz, An Introduction to the His­tory of the Law of Nations in the East Indies (16th, 17th and 18th Cen­turies). In acelasi timp, am putea spune, pentru a-l completa pe H.-R. Pata­pievici, consacrarea internationala nu are decat valoare partiala. Dupa o prima eta­pa, cea triumfalista, comparata de multi cu o competitie fotbalistica (sa ne amintim ana­logia pe care Raymond Aron o facea in­­­tre fotbal si politica), ea duce, intr-o etapa ulterioara, la violenta si rezistenta din partea colegilor autohtoni care nu au ace­easi consacrare. Aceasta ar putea fi o alta explicatie a ceea ce Patapievici nu­mes­te non sequitur, adica lipsa de recep­tie a ideilor noi in spatiul romanesc.

H.-R. Patapievici reia critica culturii oc­ci­dentale, americane sau vest-europene, care produce specialisti importanti, dar rupti de orice contact intelectual cu lumea nonacademica. Este o critica pe care au facut-o si o fac multi dintre intelectualii ves­tici - de dreapta sau de stanga - de la Alain Bloom la Leon Botstein sau Luc Ferry. Intrebarea normativa a cartii este: cum ar putea arata o cultura bine ran­dui­ta? Simplificand ceea ce scrie autorul, modelul care ar asigura aceasta cultura este modelul rotii, in care exista un bun ra­port si o buna comunicare intre cultura ge­nerala si specialisti. Este probabil cea mai originala parte a cartii, tinand cont de peisajul universal al criticii culturale care ar merita sa fie dezvoltata, probabil, intr-o alta carte. Cultura bine randuita, este con­stient Patapievici, nu poate functiona in Romania de astazi, unde nu exista o re­flec­tie asupra binelui comun si lipsesc "stan­dardele de civilitate, bun-simt, inte­ligenta critica si obiectivitate".

Discursul liberal pe care il practica H.-R. Patapievici, liberalismul moderatiei, nu este si nu a fost atragator in Romania, do­vada ca aceeasi ignorare a dominat re­cep­­tia a cel putin trei carti fundamentale: Catalin Avramescu, De la teoria puterii ab­solute la fizica sociala, publicata in 1998, Le libéralisme du désespoir. Tradition libérale et critique du tota­li­tarisme dans les années 1938-1960, de Cristian Preda, publicata in 2000, si Aurelian Craiutu, Elogiul mo­de­ra­tiei, publicata in 2006.

Asa cum realiza Virgil Nemoianu, in re­cen­zia la Omul recent, Patapievici nu face referire la surse bibliografice care ar putea fi utile. Aceleasi lucruri s-ar putea spune si despre ultima lui carte: de exem­plu, dificil de imaginat astazi o discutie despre spatiul public si comunicare, fara o referire la Habermas (in acelasi timp foar­­te originala referirea la Pierce). Cu si­gu­ranta, este o caracteristica a intelec­tua­lu­lui postcomunist. Intelectualul postco­mu­nist are dificultati in a asimila orice autor care are legatura cu marxismul, cu atat mai mult cu cat Occidentul pare a con­tinua sa ignore relatia dintre marxisti si comunismul totalitar (exista, insa, si stu­dii postcoloniale si feminism care nu au radacini intelectuale in marxism). In mod si­milar, in Germania, scrierile lui Carl Schmitt continua sa fie sub semnul unei cen­zuri implicite, dar totale, desi Schmitt este astazi unul dintre cei mai republicati si citati filosofi, atat de dreapta, cat si de stanga americana sau europeana.

In analiza traseului intelectualului ro­man, H.-R. Patapievici, inspirat de studiile istorice ale Elenei Siupur, constata for­ma­tia umanista a intelectualului roman in epo­ca modernitatii. Aceasta, am adauga noi, este o caracteristica a intelectualului in epoca modernizarii, in orice parte a lumii. Mai interesant pentru noi este faptul ca regimul comunist a incurajat esteticul in detrimentul eticului si a plasat in centrul cultural pe literat. Aceasta explica deseori tentatia postmodernitatii cu relativismul sau moral (in ciuda faptului ca insisi pa­rin­tii sai, ca Derrida sau Richard Rorty, ina­inte de moarte, au renuntat la multe dintre postulatele postmoderne). In mod sime­tric, dar din ratiuni diferite, cele mai multe din­tre interventiile publice ale intelec­tua­li­lor, care provin literar dintr-o zona post­mo­derna, se plaseaza astazi in spatiul eticii si moralei. Locul intelectualului este luat, in Romania contemporana, de "co­men­tatorul politic", care poate fi un inte­lec­tual, dar de cele mai multe ori este un su­rogat al acestuia. Din pacate, succesul comentatorului politic este asigurat de ra­dicalitatea sa. Asistam astazi la contrariul normativitatii liberale a ideilor lui H.-R. Pa­ta­pievici expuse in aceasta carte.

Françoise Thom considera atomizarea hobbesiana una dintre caracteristicile co­mu­nismului, ea ramane si una a post­co­mu­nismului. In conditiile in care nu va exis­ta o agregare a celor care considera fun­damentale principiile liberalismului mo­de­ratiei si in care sferele societatii civile, aso­ciatiile nonguveramentale, profesio­na­le, religioase, economice, dar si statul de drept nu se vor consolida, nu numai ca nu avem sansa unei culturi bine randuite, dar ne vom si cufunda, in continuare, in vio­lenta acesteia.

H.-R. Patapievici, Despre idei si blocaje, Humanitas, 2007.