Gustul relativului

Intoarcerea lui Andrei Codrescu in preferintele ci­ti­to­ri­lor romani e strans legata de revista Dilema veche, si nu doar prin faptul ca articolele lui apar aici din 2000 incoace. Despre spiritul Dilemei e vorba. Fara acest vector ra­fi­nat, nerepetabil in peisajul cultural de tranzitie, scrisul lui Andrei Codrescu n-ar fi razbit usor spre terminatiile nervoase ale irascibilului, vesnic decompensatului si in­ca incruntatului cititor roman de azi.

Cele doua entitati culturale au cel putin un element co­mun in structura ADN-ului lor: gustul relativului. O ge­na (iertati precaritatea terminologiei) dificil de izolat si de descris, pentru ca intersecteaza rapid teritorii minate. An­drei Codrescu si Dilema propun din start acelasi teren de discutie - "extremismul de centru" -, dar isi asuma ris­curi asimetrice. Daca publicistica poetului-jurnalist vor­beste de multa vreme unui public clar cartografiat, obisnuit sa traiasca exclusiv cuplat la nevoile sale (ergo, de­cuplat de la dezbaterea politica pura), Dilema si-a luat chiar misiunea de a crea aceasta stare de lucruri. Cu­noastem cu totii reprosul incasat periodic de revista: "cal­duta", "neimplicata". (Eu insami plasam candva pro­iectul in aceasta zona.) Recunoastem insa mult mai rar ca lucrurile au evoluat, ca propunerea Dilemei a depasit faza de test si a inceput sa fie un raspuns co­rect la o categorie de nevoi ale publicului de cultura din Ro­mania: reflectie decrispata asupra realitatii, divan de opinii necontondente, restaurarea politetii in dauna vi­ru­len­tei polemice, a bunului gust in dauna dependentei de agitatia politico-civica. Principala achizitie pe termen lung, prin intermediul revistei, ramane legitimarea vocii din public.

In premise, publicistica lui Andrei Codrescu risca, asa­dar, sa nu "prinda" cu adevarat interesul publicului roman, pentru ca vorbeste... publicului american. Dilema a oferit insa jonctiunea. In 13 ani, a obisnuit cititorul roman cu exact acelasi mod de punere a problemei. "Spilul" a fost re­producerea "fierariei lui Iocan" in ambianta culturii ur­ba­ne, cu actori selectati tacit din zonele cele mai "bine". Conexiunea Plesu - pagina cititorului s-a facut astfel la mijlocul de drum al opiniei cultivate, urbane, ingrijit ex­primate. Societatea romaneasca a fost chemata sa evolueze spre spiritul Dilemei, iar rezultatul trebuie ma­su­rat cu discretie in zona pedagogiei sociale. Inclin sa cred ca e peste asteptari.

 Andrei Codrescu vine cu alta perspectiva, libera de ase­me­nea "misiuni civilizatoare". Tabletele lui respira doar re­gula de bun-simt a sansei de identificare: cititorul (si as­cultatorul) lui american trebuie sa se poata recunoaste in temele alese, ar fi bine sa gaseasca in ele rezolvari in­te­ligibile de pozitionare culturala fata de dizarmoniile pe care le ofera realitatea. Aici, medierea unui poet - al carui ta­lent transforma tot ce vede in poezie si tot ce gandeste in solutie administrata subliminal - e un instrument fara egal. Nelinistile scriitorului sunt deopotriva si ale omului de rand: defectele sistemului politic, maniile societatii unui super welfare state, melancolia vietii boeme intr-o lu­me aproape trecuta pe pilot automat, pe scurt, toate aceste biruri platite de omul modern bunastarii sale cres­can­de.

Asa cum este alcatuit, volumul Scrisori din New Or­leans* (in exceptionala traducere a Ioanei Avadani) e un discret ramas bun adresat adevaratului personaj al acestor pagini: New Orleans, irepetabila capitala a sta­tului Louisiana, disparuta recent in uraganul Katrina. In­cepe cu un semn - disparitia unui simbol, butucanosul sub­marin confederat dintr-o piata centrala - si se in­­che­ie cu disparitia New Orleans-ului insusi.

Ce scrie Codrescu are ceva strain de pattern-urilor noas­tre, fiindca tine de normalitate. Are insa efectul unei cupe de sampanie: mii de bule refresisante, o ventilare pla­cuta a mintii, o activare intineritoare a afectelor, o privire calda asupra vietii, care nu e deloc ceva fara cu­sur, ci ceva posibil, ceva cu oameni, eventual chiar cu noi insine, ceva despre libertatea de a fi ciudat, patimas, fu­rios, cartitor, liric. Iata de ce ma intorc la Dilema, la "ex­tremismul de centru" si la gustul relativului, de care vor­beam mai sus.

Privirea lui Andrei Codrescu asupra realitatii e pe cat de personala, pe atat de retinuta fata de aroganta per­soanei intai singular. Ceea ce-i place si, deopotriva, ceea ce-i displace reprezinta bun comun. Faptul divers din zona excentricitatii private nu e niciodata iertat, dar e tolerat: un barbat isi vinde sufletul la licitatie pe Internet; un altul invita marile companii sa cumpere numele co­pilului lui inca nebotezat, pretul fiind o locuinta de fa­mi­lie; o eleva se impiedica si creionul pe care-l tinea in mana ii perforeaza inima. Toleranta scade insa sever in­ fata "excentricitatilor" institutionale: compania AOL in­doctrineaza informatic prescolarii prin intermediul unui asa-zis program de spus povesti prin computer. America din Scrisorile lui Codrescu e plina de exagerari, bom­ba­nite fermecator din coltul boemului de serviciu: de la do­banzile scandaloase ale cartilor de credit, pentru care, in Evul Mediu, bancherii ar fi fost arsi pe rug, pana la de­fec­tele fatale ale sistemului electoral ("Cea mai buna solutie ra­mane tot votul pe procente. Intri in cabina de vot cu calculatorul in mana si votezi procente. Daca stai prost cu matematica, o sa te avertizeze o sonerie cand treci de 100%. Si n-ai cum sa gresesti dand cate putin fiecaruia pentru putinul pe care ni-l dau ei"). De la caricatura cotidiana a "visului american" pana la elogiul noptii albe ca "institutie americana", ori la feeria se­rilor de vara, cand la apus "se baga in priza copacii electrici si insectele". Pe de o parte, lecturile boschetarilor din bibliotecile marilor orase, obisnuiti sa petreaca acolo ca­teva ceasuri linistite in cultura si cu grup sanitar, pe de alta - anti-utopia unei lumi in care calculatoarele fura me­moria oamenilor ("ne vom preumbla cu totii prin lume cu priviri goale, incercand sa intelegem cine e persoana langa care traim"). La un capat, teribila per­sonalitate a oraselor americane (Portland, Seattle, San Francisco, New York, New Orleans); la celalalt, 11 sep­tembrie ("La Belle Epoque pe care o traiam s-a sfar­sit. Vom privi inapoi la anii ‘90 ai secolului trecut cu aceeasi nostalgie cu care oamenii priveau anii ‘90 ai secolului XIX."). Raspantiile istoriei, derutante: "Da­ca o luam spre dreapta riscam sa ne ciocnim cu noi insine venind dinspre stanga. Si viceversa". O ve­sela debusolare slujeste de parasuta acestui plonjeu in­spirat peste un timp in impas: "Sunt 8% republican, 12% democrat, 14% libertarian si 65% anarhist. Sunt re­publican in ceea ce priveste taxele, democrat cand vine vorba de ecologie, libertarian in materie de dro­guri si anarhist in toate cele si religie".

Scrisorile din New Orleans sunt aproape in ex­clusivitate tablete din viata americana, publicate si­mul­tan in Dilema si in cateva periodice de peste ocean - ne spune prezentarea de pe coperta volumului de la Polirom. Presupun totusi ca unele dintre ele au apa­rut numai in Dilema, dat fiind ca in ultima parte a volumului se afla grupate cateva direct referitoare la Romania. Fara acestea din urma, as fi constatat pro­ba­bil "traductibilitatea" perfecta a temelor americane. Asa, e limpede ca autorul a simtit nevoia unor accente par­ticulare, pe intelesul publicului de aici (vezi textele de­spre Corneliu Vadim Tudor, despre Mircea Eliade, cu "fi­lozofia sa, cu lustrul sau «stiintific»", despre jurnalul lui Mihail Sebastian, plus alte cateva, mai putin colorate lo­cal, dar care discuta problema vigilentei publice fata de alunecarile catre extreme). Privirea pe care scriitorul ame­rican o intoarce catre tara sa de origine nu mai e la fel de senina ca aceea rezervata lumii noi, iar faptul ca o intalnim catre final ii da implicit o anume valoare de con­cluzie. Cum va spuneam, pattern-urile noastre difera inca...

Din fericire, regasirea Romaniei nu ramane doar la aceste temeri de factura ideologica. Romania lui in­clude si gara din Sibiu, evocata in patru momente di­fe­ri­te: cand, copil de 10 ani, scriitorul urca in tren ca sa plece definitiv in Israel, pentru a cobori insa hotarat in se­­cunda urmatoare; cand, opt ani mai tarziu, parasea de­finitiv Romania indreptandu-se spre America; apoi in ianuarie 1990, cand sosea cu primul tren din Ungaria au­torizat sa intre in tara; si, in fine, in 2005, dupa ce va­zu­se Bucurestiul si Constanta, dezinhibarea tinerilor, pe­tre­ce­rile de la Dunare, cu capra la protap, in compania lui Mircea Dinescu si a alamurilor de la Mambo Siria. Dar cel mai mult pare sa-l fi lamurit despre "starea natiunii" o dis­cutie din trenul de Sibiu, despre merele de altadata, cu viermi! "Mancai si-l lasai in pace!" O replica-cheie pen­tru Andrei Codrescu, care, din fericire, nu o dezvolta intr-o demonstratie despre nostalgicii romani, ci doar o con­templa, inmuiat de propriile-i amintiri amestecate: "Comunismul s-a dus, orasul meu iubit s-a dus, ti­ne­retea s-a dus, cititorul ramane", suna ultima fraza din volum. O tragere de cortina melancolica, dar senina, dupa o piesa mai degraba vesela.

* Andrei Codrescu, Scrisori din New Orleans, Polirom 2006, 285 pag.