Gratia la Dublin (binele exista)

 Unul dintre cele mai educate clisee ale scrisului cere autorilor sa se îndoiasca subtil erudit, sa nu creada în putinta binelui absolut si sa presupuna în fiecare noua miscare a istoriei un esec sau o limita. Scepticismul e sic si livreaza un prestigiu îngandurat. Tentatia e enorma. Asa, de pilda, acest articol urma sa înceapa cu un cliseu scepticoid. Iata-l: "Uneori, cand vointa de bine îsi face loc în fata, sportul se opreste si da lectii de virtute istoriei". Remarcati cuvantul "uneori". El e motorasul sceptic, plasat în fruntea unei idei pe care tine sa o relativizeze. "Uneori" înseamna, în acest caz, ca nu întotdeauna, ceea ce trimite imediat la numaratoarea spornica a nereusitelor. Or, faptele cer cu totul altceva. Sambata, 24 februarie, pe stadionul  Croke Park din Dublin, Irlanda a zdrobit Anglia (43-13), dar nu despre rugby-ul fioros al acelei seri e de vorbit, ci despre minutele dinainte. Atunci, în fata a 80.000 de spectatori, cu echipele la centru si cu o dusmanie istorica incomparabila între oaspetii asteptati, a izbucnit abrupt, ordonat si sever binele. Aparitia binelui a fost atat de nerusinata si polemica, încat nu e nevoie de nici un "uneori" sau de vreo alta pavaza în fata evidentei: binele exista, desi ne-am obisnuit sa documentam cu mare convingere palmaresul raului. Am fost socat. Atat de mare e obisnuinta scepticismului nostru calauzitor, încat eruptia binelui pare, macar pentru o clipa, o prostie, o forma regizata si demonstrativa de virtute. Dupa o saptamana de ezitari, cred ca sunt dator sa scriu aceasta dezmintire în care nu va fi vorba deloc de rugby: nu, istoria nu e o damnare continua, iar omul istoric poate primi gratia. Ce s-a întamplat, de fapt, pe Croke Park?

80.000 de taceri fac o civilizatie

 S-au cantat imnurile. Mai întai, imnul britanic, apoi imnul irlandez. De fiecare data, în timpul imnurilor, ceva luminos si degajat a palmuit rapid si vesel secole de istorie sumbra. Inainte de imnul britanic toata lumea astepta ca furia sa-si impuna logica.  God Save the Queen, pe post de soundtrack al Marelui Opresor Protestant Britanic, trebuia, de buna seama, înecat în fluieraturi si huiduieli, cu atat mai mult cu cat Croke Park musteste de resentiment. Acesta e locul în care politia britanica a ucis, în 1920, oameni nevinovati. Ce e rusinos si foarte graitor pentru morala presei noastre de secol XXI ultraintermediatic e ca toate ziarele, televiziunile si radiourile au tinut sa parieze, cumva, pe ura din tribune, au presupus-o, au încurajat-o, aproape au conjurat-o. Nimic nu face un ziar mai bun decat multiplicarea stirilor despre neputinta si limitele omului individual, acel pion guvernat de determinisme teribile, papusa stiintelor sociale, asistatul care trebuie operat zilnic de bolile la moda: nationalismul, traditia, marginalizarea, saracia. Multimea de pe Croke Park a refuzat însa, dintr-un motiv necunoscut, sa faca stirile de a doua zi. Imnul britanic a început si s-a încheiat, fara o soapta în plus. Ceva necunoscut si neasteptat a aparut în cei 80.000 de pe Croke Park, a urcat prin coridoarele sufletelor si ale mintilor si a învins, prin tacere. Civilizatia e posibila si nu trebuie confundata cu tehnica si consumul. Civilizatia de pe Croke Park vine din caracter, e imateriala si are un singur scop: sa pastreze omul. Nu presupuneti ca pe Croke Park au intrat doar eseisti exaltati, oameni piosi si surdomuti. Trebuie sa fi fost acolo destule brute, saracani, frustrati, împatimiti si ignoranti. Ceva i-a convins. Prin urmare, nimeni nu e pierdut. In asemenea clipe, lucreaza, probabil, Gratia si despre asemenea clipe trebuie vorbit cu grija. Cel mai important e sa le tinem minte si sa le luam cu noi, în drum, oriunde ne vom trezi aruncati. Vom sti, atunci, ca lumea are sens.

Lacrimi pe stanci

A doua întamplare de mare nerusinare si puritate omeneasca s-a petrecut îndata ce a început imnul Irlandei. Pe tot aliniamentul echipei, din varful versantilor zdrumicati ai fetelor pocite de lovituri si prin vaile musculare ale barbatilor gata de rugby, curgeau ropote mari de lacrimi. N-am vazut de cand sunt asa ceva si sper sa mai vad. Irlandezii plangeau. Fetele calcate temeinic în crampoane aveau sub lacrimi suavitatea vulnerabila a copiilor care sunt hotarati sa-si apere mama. Ceva le-a poruncit acestor barbati stancosi, distrusi si reconstruiti sub mii de gramezi sa planga. Sa planga în hohote, pana la capat, cu un curaj biblic, ca la capatul lumii, mult dupa trecerea omului prin sisteme, societati, istorie si ideologii. Irlandezii au plans si asta a fost bine. Au plans pentru ca îsi iubesc tara, cu un patriotism care a uitat sa mai ceara sangele dusmanului si a devenit un fior zguduitor si pur. Acest simtamant nechemat nu se fabrica si nu se educa. E acolo cand trebuie si în cine trebuie. In oamenii care descopera binele, în acei oameni care au refuzat scepticismul. A fost doar un meci de rugby. Suficient. Gratia nu asteapta ocazii. Vine. Apare. De ce ar trebui sa ne credem uitati?