Grădini suspendate

Ceea ce îl defineşte pe Angelo Mitchievici, în spaţiul intelectual şi artistic de astăzi, este combinaţia rară de eleganţă rafinată, nobleţe ce nu acceptă compromisuri imunde şi fascinaţie decadentă pentru colţurile vechi ale lumii care se duce. Natura proteică a preocupărilor sale nu anulează unitatea personalităţii creatoare. În eseu, istorie literară, cronică de film sau pagină de proză, timbrul lui Angelo Mitchievici este localizabil fără dificultate. Vocaţia sa ultimă este aceea de a ilustra un mod de poziţionare în contra curentului, prin refuzul de a accepta ordinea masificării contemporane. Angelo Mitchievici îşi apropriază o margine în al cărei sol fertil găseşte energia pentru proiectele sale şi pentru construirea unei biografii academice exemplare.

Pe acest fundal al multiplicităţii intelectuale, vocaţia de prozator nu este un accident, după cum cronica de film, din paginile României literare, este departe de a fi un simplu detaliu de CV. Celor care au citit contribuţia sa din O lume dispărută. Patru istorii personale, urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici imaginea prozei sale autobiografice le este una familiară. Aici, Angelo Mitchievici îşi atinge unul dintre punctele sale cele mai înalte: patetismul este unul bine temperat, iar reveria nostalgică serveşte ca uşă ce se deschide către tragedia unui secol.

Ceva din rafinamentul acestei proze atente la nuanţe şi marcată de un gust pentru eleganţa simbolistă a armoniei poetice trece şi în exegezele sale dedicate decadentismului european şi românesc. Cultivarea unei minuţii a analizei este dublată de capacitatea de a imagina, ca pe o mare pânză, peisaje în economia cărora ideile şi imaginile se întâlnesc şi coexistă organic.

Atunci când publica, în urmă cu puţini ani, eseul dedicat lui Mateiu I. Caragiale, Angelo Mitchievici oferea nu numai o relectură provocatoare, dar şi mise en abîme a propriei sale sensibilităţi. Crepusculul matein este parte din propria sa dinamică imagistică şi creatoare. Reverenţa critică faţă de Mateiu devenea un fragment de autobiografie intelectuală.

Odată cu Cinema, colecţia de texte publicată la Editura Polirom, Angelo Mitchievici onorează o vocaţie a cărei materializare a amânat-o din raţiuni ce ţin de un cult decadent al perfecţiunii. Cum notează Paul Cernat în remarcabilele sale pagini introductive, prozatorul Angelo Mitchievici este însoţit de aura unei legende: câteva dintre povestirile sale trimit la un trecut fabulos şi deja clasicizat, trecutul mijlocului de ani ‘90, atunci când în jurul lui Mircea Cărtărescu se organiza, cenaclier, o nouă sensibilitate literară. Privind retrospectiv, aparenta excentricitate a scriiturii lui Angelo Mitchievici este doar un efect de trompe l’oeuil: experimentale şi atente la inovaţia formală, textele sale participă la o atmosferă ce face trecerea de la optzecismul „desantist“ la ultimul val contemporan. Deşi separaţi cronologic prin anii debutului oficial, Angelo Mitchievici şi Răzvan Rădulescu sunt afini tocmai graţie acestei amprente pe care o lasă asupra scrisului lor reflecţia asupra literaturii din primii ani de după 1989.

Ceea ce frapează şi poate deconcerta un cititor inocent în cadrul prozei lui Angelo Mitchievici este fidelitatea faţă de un cod narativ ce mizează pe calofilie şi imagism. Nimic mai depărtat de minimalismul bukowskian al unei direcţii din literatura recentă decât textele sale. Fascinaţia pentru cinematograf, ca artă a iluziei şi reveriei, se cere raportată la cadrul unei sensibilităţi care este educată în manieră picturală. Frecventarea artei decadente modelează scriitura sa. Introspecţia lui Angelo Mitchievici este, de cele mai multe ori, una imagistică şi fastuoasă. Proza lui este una încărcată de figuri retorice şi ostentativ întoarsă către un trecut al eleganţei thanatofile.

Angelo Mitchievici aparţine unei familii de spirite creatoare pentru care ordinea „realistă“ nu este decât un corset ce răpeşte imaginaţiei vizionare libertatea ei originară. A-i citi literatura din unghiul de vedere al unei discipline ce implică organizarea epică şi edificare balzaciană este o probă de cecitate. Simbolist şi manierist, Angelo Mitchievici se apropie de Cortázar şi de ultimul Eliade, cel din textele fantastice. După cum, în anumite inflexiuni ale timbrului său, se poate ghici ceva din moştenirea unei linii a prozei posteminesciene, ducând către Macedonski şi Dimitrie Anghel.

Cazul prozei ce dă titlul volumului este ilustrativ pentru maniera în care Angelo Mitchievici se raportează, polemic şi inovator, la un patrimoniu simbolic ce îl precedă. În definitiv, agonia şi moartea unui om de prisos, pensionarul ce învârte maşina unui vechi cinematograf de cartier, trimite la un întreg imaginar al prozei cehoviene, dar şi la tuşa optzecistă. Noutatea este dată, în acest context, de poziţia pe care fantasmaticul o deţine în economia prozei sale: graniţele dintre realitate şi dublul ei vizionar-cinematografic sunt abolite, iar moartea devine un blow-up, o imagine ce surprinde trecerea dintre lumi ca un instantaneu de final.

S-a vorbit, în cazul lui Angelo Mitchievici, de afinităţile elective cinematografice ale prozei sale. De la David Lynch la Michelangelo Antonioni, o serie de nume poate fi invocată aici. Grădini suspendate relevă această latură introspectiv-onirică a textelor sale.

Navigarea între nivelele temporale este o strategie destinată să mineze credibilitatea „realistă“ a textului însuşi. Trecerea către un teritoriu al fantasticului modifică datele ecuaţiei narative. Între viaţa diurnă şi „imperiul minţii“, pentru a relua titlul celei mai recente pelicule a lui David Lynch, proza lui Angelo Mitchievici este în căutarea unei căi de comunicare. Personajele sale, în măsura în care putem aplica acestor proiecţii textuale o grilă de lectură tradiţională, sunt marcate de fascinaţia explorării thanatice. Moartea, degradarea, crepusculul sunt prezenţele ce domină textele sale. Scriitura muzicală nu face decât să accentueze un efect pe care l-aş numi psihedelic. Substanţa halucinogenă pe care mizează Angelo Mitchievici este imaginea ce se articulează, cinematografic, lent şi obsesiv.

Maşina de amintiri este omagiul pe care îl aduce scriitorul mecanismului de iluzii şi de fum care este literatura. În acest punct al volumului se atinge o rigoare imagistică şi o disciplină a imaginaţiei ce evocă fuziunea dintre Mircea Eliade şi Philip K. Dick.

Maşina de amintiri deschide uşa ce duce către un maëlstrom al rătăcirii şi dublului. Strategia SF este deconstruită postmodern, dar din formula postmodernă a lui Angelo Mitchievici este absentă acea tuşă ludică care l-ar defini pe un Kurt Vonnegut – la nivelul cel mai profund, identitatea creatoare a lui Angelo Mitchievici este una postromantică şi simbolistă.

Nu este mai puţin adevărat că proza din Cinema refuză, programatic, încremenirea monocordă. Ironia tragică din Nişte gândaci, textul de închidere al volumului, este o dimensiune ce nu poate fi ignorată. Micul bildungsroman antikafkian pe care îl schiţează aici este încercarea de a asuma o istorie care îl bântuie pe scriitor: România este închisă între coperţile acestei naraţiuni, ca între coperţile unui insectar. Între evadare, distanţare ironică şi eleganţă decadentă, proza lui Angelo Mitchievici îşi delimitează un teritoriu unic: povestirile din Cinema sunt revelaţia acestei sensibilităţi şi viziuni.

// ANGELO MITCHIEVICI
// Cinema. Povestiri
// cu o prefaţă
     de Paul Cernat
// Editura Polirom
// Iaşi, 2009