Gorduz

Gorduz sună rotund. Rotund şi plin, precum sculpturile maestrului. Pepeni de piatră cu coaja rugoasă, aspră, dar cu miezul suculent şi fraged, ele par făcute pentru ochi înzestraţi cu degete năstruşnice, nesăţioase, care prefiră pleoapele moi ale Himerelor sale şi pătrund prin surâsul pal şi-adânc al Evei. Amestec de candoare străveche şi de prodigioasă umilitate în faţa freamătului neascuns al fiinţei, arta lui Gorduz pare un meteorit căzut pe o altă planetă, paralelă cu a noastră. Acum, când arta se umflă-n cruci sau buci ori se subţiază-n idei de-a gata şi jocuri comune, când ne găteşte doar ceea ce i se pregăteşte (ştiri, teme şi probleme), sculptura lui Gorduz pare fără loc printre noi. Fără loc în faţa televizorului, în coşul de la hipermarket sau în discursul teoretic. Aceasta pentru că nu suge la sânul faptului divers, nu are ambalaj lucios şi nici nu se scaldă-n teze curente. Sculpturile lui Gorduz sunt o Pasăre obişnuită, un Ied, un Cal, o Conversaţie cu iarba sau cu vreo oaie capie. Forme strânse în jurul vieţii, plesnind de fiinţă, înşurubate-n şederi fundamentale sau cutreierate de unduiri nălucitoare. Bumbi, sâmburi şi noduri la care priveşti îndelung, (de)stins, fără suspiciuni şi care se deschid încet, încet la lumină, precum bobocii florilor.

Sculptura lui Gorduz nu este însă facil lirică, păgubos frumoasă în sensul modernismului de pe toate gardurile. Arhaismul formelor sale nu ţine de habotnicii mărunte, ci de idolatria cea mai profundă, de totemismul ce găseşte „raţiuni seminale“ în urma şarpelui pe pieptul femeii şi în căderea îngerului sub talpa sculpturii. Asediaţi de semne, sensuri, poante, mode şi ornamente, obişnuiţi cu o artă despicată-n verbiaj pseudo-conceptual subversiv sau redusă la decoraţiuni interioare cu pretenţii de mitologii personale, trecem pe lângă aceste ultime forme brute ale ataşamentului omenesc la lumea trăită ca atare, pipăită, adulmecată, simţită, dorită. Pierdem fenomenul mişcării dinăuntru, care nu e „viteză“, „dinamică“ sau „evoluţie“, aşa cum ne-am obişnuit, ci pivotare a existenţei în jurul unui zvâcnet primordial ce reverberează până spre epiderma sculpturii, ca în Ce a rămas dintr-un pescăruş, unde-n miezul ovoidal în repaus se simte încă palpitul zborului, sau ca în Prometeu, unde din înlănţuirea personajului în rocă transpare chiar năzuinţa necurmată a acestuia, ce pare dans înaripat şi supliciu totodată.

Gorduz surprinde nu forma exterioară a omului sau a animalului, ci forma şi calitatea lăuntrică a felului lor de a fi în chip unic, feldeinţa lor, cum spunea Cantemir. În drumul său spre aceasta, arta lui Gorduz a brăzdat şi a adunat aşchii din idolii cicladici, din figurile sumeriene şi egiptene, din statuaria gotică, din Picasso, Giacometti şi Marino Marini, din Paciurea şi Brâncuşi. Toate însă au fost însămânţate în ogorul său domol. E adevărat, Gorduz nu va fi niciodată un Brâncuşi şi nici măcar un Paciurea. Şi asta pentru că arta sa nu este nici pură epifanie şi nici frisonantă astenie. Arta sa nu este extremă, nu este nici ideală, aseptică şi nici foaie de observaţie a unui deviaţionism sau altul. Gorduz nu e nemăsurat, el pune paranteze acolo unde trebuie, iar uneori chiar şi puncte de suspensie, ca în Crucificarea pe cal. El invocă, nu ţine să provoace şi nici să se joace. Gorduz doar încinge materia, descătuşându-i acesteia imboldul propriu către formă.

El nu vede idei, concepte, absoluturi, ci simte foşnetul formei în piatră. Himerele sale sunt casnice, nu cosmice. Unele sunt Himere mici, iar altele Himere grăbite. Spaime blânde, aromitoare, mistere de amiază, nu iasme intelectuale, nocturne. Sculptura lui Gorduz este eminamente caldă, făcută-n piatră ca-n puf, în calcar buretos de la mare, care respiră prin toţi porii aşezarea-n lume, nu ruperea seacă şi rece de ea, precum marmura. Naivă, fragilă, sculptura lui Gorduz ameliorează aerul din jurul ei, care dospeşte, se-nmoaie şi se-ndulceşte. Dar acum, când arta ne fură orbeşte, ne minte cu multă minte şi ne vrea binele contra noastră, această sculptură, care se culege cu ochii şi se poartă cu braţele, apare ca o sfidare. Sfidarea aproapelui ajuns de neatins. //