Geniul nebun al lui Crin

Impunerea lui Becali de către Crin Antonescu este departe de gestul lui Caligula, care şi-a numit calul preferat senator, dar e, cu siguranţă, un gest menit să-i determine colegii de partid să renunţe a mai suspina după liberalismul soft al vremurilor de mult apuse.

Până vineri seară, cooptarea rapidă a lui Gigi Becali în sânul PNL a părut o lovitură de maestru din partea lui Crin Antonescu. Aceasta confirmă nivelul până la care a ajuns Partidul Naţional Li­beral, care, dintr-o forţă mo­derată, urbană a clasei de mijloc, s-a transformat într-un partid semirural, provincial şi agresiv. Un mi­tocan exhibiţionist pre­cum Gigi Becali, care „se vinde“ drept ţăranul isteţ ce a luat cu asalt ca­pi­ta­lismul urban, este visul ori­cărui creator de imagine. Cel mai probabil, trecerea sa la liberalism are avantajul de a încuraja mase întregi de critici să se abţină de la vot, din dezgust: ce nevoie mai e de fraudă electorală, când cei care trebuie înşelaţi abdică, de bu­năvoie, de la procesul electoral, de la bun început?

Mă îndoiesc că mulţi pesedişti pun sub semnul întrebării mişcarea lui Crin. Ea creşte şansele ca un nonconformist po­pu­list de tipul lui Dan Diaconescu, ac­tu­al­mente dincolo de orice reţea trans­par­tinică, să poată fi cooptat dacă va fi nevoie de un exponent autentic al artei de­ma­gogiei.

De asemenea, impunerea lui Becali a fost o altă mişcare prin care un Crin An­to­nescu extrem de nesigur a putut să arate cine este şeful în partid. Sigur, este de­parte de gestul lui Caligula, care şi-a nu­mit calul preferat senator, dar este, cu si­gu­ranţă, un gest menit să-i determine colegii de partid să renunţe a mai suspina după liberalismul soft şi decadent al vre­murilor de mult apuse. Va umili Becali o susţinătoare aprigă a drepturilor femeii precum eurodeputatul li­beral Renate Weber, amin­tind lumii, încă o dată, că „Dumnezeu a spus că un băr­bat e un bărbat şi fe­me­ia curvă“? Dacă va fi aşa, îl va mulţumi pe Crin, căruia îi face plăcere să-şi vadă subalternii într-o per­ma­nentă stare de incertitudine legată de con­solidarea unei poziţii sigure, în interiorul partidului.

Dar a fost prea mult pentru unii veterani li­berali, care, în primă instanţă, au în­drăz­nit să susţină cu tărie, în faţa lui Crin, fap­tul că includerea lui Becali în partid ar tre­bui făcută cu girul întregii alianţe USL; astfel încât niciuna dintre părţi să nu se compromită în eventualitatea în care Be­cali face vreo declaraţie scandaloasă, care să se dovedească prea experimentală chiar şi pentru perioada de pionierat a politicii româneşti. Vineri, însă, conflictul a es­ca­la­dat, după ce Vlad Moisescu, omul din par­tid care aducea cele mai multe voturi, a fost epurat. Împreună cu Moisescu, An­drei Chiliman şi Ludovic Orban au ţinut o conferinţă de presă în care şi-au acuzat li­derul de „becalizarea“ PNL şi de adop­tarea unui stil de a conduce demn de Bă­sescu însuşi.

Rămâne de văzut dacă acest denunţ la adresa lui Antonescu va găsi şi alţi sus­ţinători. E posibil ca unii dintre liberalii mai cerebrali, ca Tăriceanu sau Vosganian, să regrete astăzi că nu au reuşit să se opună ascensiunii lui Antonescu, în 2009. Dar, probabil, ei sunt „dornici să ră­neas­că şi totuşi temători să lovească“. (Ale­xander Pope). Crin este tipul de şofer ne­săbuit gata oricând să-şi pună viaţa lui şi pe cea a pasagerilor în pericol, dacă ci­neva îndrăzneşte să-i pună la îndoială sti­lul haotic de a şofa.

Evident că el vede ideea de partid cu o via­ţă a sa proprie ca pe o subversiune scan­daloasă; o aşază alături de alte erezii, prin­tre care separarea puterilor în stat sau mo­nitorizarea independentă a averii elitei po­litice. Aflându-mă la expoziţia cu tema Mi­tul Naţional: contribuţia artelor la de­finirea identităţii româneşti (1830-1930), la Muzeul Naţional de Artă al Ro­mâniei, atenţia mi-a fost atrasă de unele dintre ta­blourile sângeroase despre ascensiunea şi de­căderea lui Mihai Viteazul, care m-au dus cu gândul la vremurile actuale. Cel în care secuii depun la picioarele lui Mihai ca­pul unui rival din familia Bathory este mai mult decât sugestiv.

Acum, încă o dată, politica se întoarce la lup­tele preistorice interne, care presupun schimburi de alianţe între nobili şi par­ve­niţi, laolaltă. Lui Crin i se pare firesc să ofe­re poziţii de top unor oameni de afaceri duri şi avuţi, precum Gigi Becali şi Sorin Roşca Stănescu, în schimbul eliminării ame­ninţării pe care o reprezintă ARD sau Partidul Poporului al lui Diaconescu. Ale­gerile nu mai sunt ieftine şi au devenit mult mai dure decât erau odinioară.

Dacă membrii cu state vechi se simt de­bu­solaţi de soarta care s-a abătut asupra par­tidului, încă de pe vremea când Tăriceanu l-a lăsat să-i scape din mână, iar votanţii liberali autentici vor da bir cu fugiţii, dez­gustaţi de desfrâul care domneşte astăzi în interiorul PNL, de ce ar trebui Crin să fie nemulţumit? El se află într-o misiune de distrugere, cu scopul de a readuce politica la un nivel crud şi primitiv, indiferent da­că UE are sau nu ceva de spus pe această temă. Chiar dacă experimentul eşuează şi România va deveni un tărâm al nimănui, de cenuşă şi carne fumegândă, atâta timp cât el şi anturajul pe care se bazează vor re­zista, lumea va fi în siguranţă. În pre­zent, Siria este un exemplu al destinului groaznic ce se poate abate asupra unei naţii, atunci când regimul tiranic aduce oamenii dincolo de limita suportabilităţii. Însă, pentru Crin, principala lecţie a Siriei este aceea că Assad tatăl a sfârşit în patul său, după 30 de ani la conducerea ţării, iar Assad fiul rămâne la loc sigur, în propriul palat, în timp ce, pretutindeni în jur, ţara arde.

Traducere de CRISTINA SPĂTĂRELU