Gargara de după negrul de fum - Mediaş şi Copşa Mică

Pe vremea când Mediaş era Mediasch, stema oraşului avea şi un ciorchine gras de strugure. Asta pentru că burg-ul, situat într-o căldare, se afla scufundat în dealuri terasate cu viţă-de-vie. După ce socialismului chiar i-a mijit mustăcioara, campania de în-blocare a adus oraşului, devenit, şi el, muncipiu, locuinţe de serviciu pentru industria care a îmbâcsit locul. Până şi Kokel-ul (Târnava) a dat pe dinafară de furie. De două ori. În 1970 şi-n 1975, inundând tal-ul (câmpia) şi aruncându-i pe oameni în disperare. Cei cu casele pe malul gârlei îţi arată şi azi până unde-a urcat apa. De şi-au găsit covoarele, înnămolite, pe tavan.

Degeaba aveau ERO, Salconserv, Automecanica, Unitatea de Aviaţie, Vitrometan, Geamuri, Cercetare în Gaz Metan. Pierduseră starea aşezată a lucrului făcut cu cap. Exodul german a golit satele din preajmă, care s-au trezit năpădite de pretinii cu pălării rotate. Cu cai cu tot. Lumea s-a tras la stadt. Şi-uite-aşa, ca-ntr-o poveste cu Hansel şi Gretel pierduţi în pădure, s-a mistuit în ceaţă şi istoria cărturarului Stefan Ludwig Roth. Tinerii nu numai că nu s-au grăbit să ia exemplu, da’ chiar au zbughit-o spre alte zări de carduri pline.

Mediaşul vechi, atestat la 1267, oraş din 1495, seamănă cu un melc de patiserie. Ţi-l imaginezi cu nucă, vanilie sau mac. Şi începi să-l desfăşori până la miez. Îţi prelingi paşii prin timpurile îmbrăţişate de străzi, case, turnuri, ziduri, porţi. Iar dacă vrei să-l savurezi fără a-ţi intra printre dinţi vreo coajă rătăcită, sub formă de bloc ori gugumănie modernă, nu trebuie decât să ştii de unde să porneşti umblarea. Rămăşiţă de Ev Mediu, oraşul-cetate începea cu porţi. Şi cu turnuri. Cauţi un turn şi ai găsit locul.

Din toate, au rămas trei. Ca să înţelegi cum se vălureşte deal-vale şi să-i pătrunzi logica intra-extra muros, o iei de la Turnul Porţii Forkesch (1494–1534). Dreapta-stânga rămăşiţe; zidurile – Str. Andrei Şaguna. Alegi, să zicem, dreapta. Şi intri. Urci-cobori şi, pe Strada Cetăţii, ajungi la Turnul Schmiedgasser (1641). Turnul din Uliţa Făurarilor. Parţial, café-bar. Apuci apoi pe Strada Simion Bărnuţiu şi, cu zidurile în stânga, ajungi pe un vârf de unde vezi până la Târnavă. Aia Mare. Cultural vorbind, trebuie să nu ratezi Strada Mihai Viteazu. Prima biserică românească ridicată în cetate, „Înălţarea Domnului“ (1826).

Prima şcoală cu predare în limba română, „Mihai Eminescu“ (1826). Biserica Franciscană, romano-catolică, gotic târziu eşuat în baroc (sec. XV), amintind că ordinul a funcţionat în oraş între 1444 şi 1543. Şi muzeul din clădirea mănăstirii. De care stă lipită şcoala „Bathory Istvan“ (1723). Faci apoi stânga şi, pe Strada Azilului, te scoţi direct la turnul Porţii Steingasser (1494–1534). Al Uliţei Pietruite. Refăcut după atacul curuţilor. Care curuţi erau ţăranii români şi unguri ai lui Doja (1514). Denumirea a fost apoi extinsă la toţi luptătorii antihabsburgi. Luptă care a culminat cu răscoala lui Fr. Rakoczi al II-lea (1703–1711). În turn, funcţionează „Asociaţia Eco-Pescar“. Cu spatele spre turn, o iei apoi pe fosta Stradă Pietruită, azi Honterus Johannes.

E una dintre preferatele mele. Într-un oraş săsesc, strada asta, cu casele flancului drept aliniate „Herr General“ şi cu flancul stâng total şui, e o erupţie de fantezie pe rigiditatea saxonă a vremii. Cu baze piramidale (eu le zic „talpă de elefant“), casele fug uşor una de alta, una în faţa celeilalte, ieşind tot mai mult spre mijlocul străzii. Fiecare încearcă să vadă şi „după colţ“. (Mai găseşti ruptura asta în Alsacia, cu ferestruica laterală – spion de drumuri.) E loc cu case vechi şi porţi vechi. Un amestesc de stiluri, culori şi ornamente ce tresaltă chiar şi sub delăsarea vremurilor. Urci puţin, către Piaţa George Enescu, şi cobori apoi, pe stânga, la intrarea în Liceul Teoretic „St. Ludwig Roth“ şi Şcoala Generală „Hermann Oberth“. Cea mai veche şcoală a aşezării, pozată pe „Castel“. O placă aminteşte că, în 1935, prima rachetă a lumii a fost lansată aici, de către Oberth. Fost profesor la Liceul „Roth“ între 1924–1938. Există în oraş o Casă Memorială Oberth. Iar în Deutsches Museum din München câteva săli dedicate lui. După antecedentele sibianului Conrad Haas (1509–1579), fără mirări.

Castelul e, de fapt, o mică cetate. Mai precis, o biserică fortificată. „Sfânta Margaretha“ (evanghelică – 1450). Zidurile sunt locuite. De intrat, musai, în „Deutsche Schule“! (şcoala „Oberth“.) La respirat Ev Mediu: grosimea pereţilor, coridoarele aplecate, arcadele, scările. Alături, casa în care s-a născut St.L. Roth (1796–1849). Profesor, istoric, pastor. Fost colaborator a lui Pestalozzi. Luptătorul pentru drepturile minorităţilor, ucis de... revoluţia paşoptistă. Între „Unio Natiorum“ şi 2007, A.D., saşii s-au foarte rărit în toată Transilvania. Ritualul braşovean al junilor (românilor) care iau cu asalt cetatea şi o cuceresc s-a repetat cam peste tot. Cu ce efecte – altă poveste !*...

În Piaţa Enescu, clădirea moţ-de-deal a Bibliotecii, ajutată, în spiritul celor mai sus-scrise, de un café-bar şi-o florărie. Dai colţul, şi-n stânga, Piaţa Regele Ferdinand I. Piaţa centrală. Şi parcul. Arunci un ochi deasupra farmaciei, pentru inscripţia-ornament „Martinus Clausenburger – 1643“. Cu lebăda, simbol protestant. Din centrul pieţei, închisă, cu aceeaşi nealiniere a caselor (sec. XVI–XVIII), pe cele patru laturi, poţi vedea turnul înclinat al „Sfintei Margharetha“. Şi ceasul. De care, la fix de oră, trage, nu moartea, ca la Praga, ci un omuleţ-timp. Un „Meister“ cocoţat pe turn ca ariciul pe-o perie. Fantezia arhitecturală a spart una din cele patru laturi. Spre Nord, unde Uliţa Făurarilor – I.Gh. Duca – o ia către turn. Închei, memorialistic, urmând Strada St.L. Roth.

Pe colţ, „Salonul Virgil. Frizerie“. Cum străpungerea care ieşea, odată, către ziduri a fost ghilotinată de-o pizzerie, mai lungeşti ceva drumul, înainte de-a te arunca iarăşi în locomoţii de mileniu trei. La capătul străzii o poţi apuca dreapta, către noua primărie (zisă „Casa Albă“), sau stânga, pe Strada Pompierilor, spre... pompieri, gară, autogară. Ca să nu mă deşurubez, menţin stânga şi ajung la sinagogă (sec. XX). Geamuri sparte, plasă de sârmă. Închisă. Ferecată. Pe o latură a ei, Strada Mihai Kogălniceanu, pe alta, Strada Unirii. Care urcă spre Judecătorie, cu Parchetul ei cu tot. Şi spre Catedrala Ortodoxă „Sfinţii Mihail şi Gavril“ (1929–1933). Cam lăţi-lungilă şi greoaie. Lângă ea, o clădire maro-bej, aducând a Castelul Hasdeu, de la Câmpina. „Clubul Sportiv Şcolar“. În faţa lor, Turnul Forkesch. Cu Strada Nicolae Iorga, terminându-se în piaţa mare. Şi melcul se înfăşoară în jurul meu. Iarăşi, iarăşi, iarăşi...

Toate astea fac să merite coborâtul din tren, pentru câteva ore. Dar Mediaşul ar putea fi clătirea de după cel mai „ugly“ loc pe care, încă, România îl ţine la preţ, ca florile de plastic pe masa din sufragerie: Copşa Mică. Venind cu trenul, precum ploaia, de la Cluj, Copşa e mijlocul unui sendviş de umor negru. Debutat la ieşirea din Blaj, cu Crăişorul Munţilor în vârf de cruce albă. Şi încheiat cu blocurile găunoase de la intrarea în Mediaş.

Dacă ar fi de ales momentul, ar trebui trecut pe aici noaptea. Când e negru pe negru. Altfel, oroarea ei de stârv îţi râmâne aşezată pe creier. De n-o spală şapte Sighişoare şi-un Sibiu. În anii producţiilor glorificatoare, negrul de fum umplea cerul. Planând deasupra Mediaşului. Astfel că, îmbrăcând la 8 o cămaşă albă, la 10 erai deja paspoalat minereşte. Ca şi casele, pomii, băncile. O mană lipicioasă pogora, umplând plămâni şi utere. Se supravieţuia într-un prelungit viol industrial. Ploile acide găureau haine. Cimitiriele explodau. De câte ori ajung aici, parcă m-aş lăsa în gura unui căpcăun alcoolic. Care încă mai molfăie. Şi exală. Copşa Mică ar trebui încremenită aşa cum se află. Un remember al crimei numite comunism. Cu turnurile încă fumegânde. Casele damblagite. Halele descărnate. Negru. Adânc de negru. Terapie prin România. Vorba aia: „Nu te râde! Plânge-te!...“

* Pilda unui drum prin partea asta de ţară, amestecată vreo 800 de ani, are şi o nostimă traducere. Ceea ce am înţeles noi, după ce-am dat afară calul din sufragerie. Ce-au lăsat şi ce-am scornit: Criţ = Kreutz – Cruce; Viscri = Veis Kirch – Biserica Albă; Rupea = Reps/Raps – Rapiţă; Geistwald = Pădurea Fantomelor – Pădurea Bogăţii; Dridif = Drei Dorfer – Trei Sate; Nochrich = Neu Kirch – Biserica Nouă. Că tot citeşte neamţul „Ţlui“ unde vede românul Napoca!

(Titlul aparţine redacţiei)