Furtuna intr-un pahar de apa (murdara)

22

Sambata, 18 ianuarie, am primit prin posta, intr-un plic al carui expeditor era Centrul Cultural Roman din Paris, fotocopia unui fax ce reproducea o scrisoare manuscrisa (datata 16 ianuarie) a domnului Virgil Tanase, aflat in clipa de fata la Iasi pentru punerea in scena a unei piese.
In aceasta scrisoare, d-l Virgil Tanase afirma: "Teatrul National din Bucuresti doreste sa-mi incredinteze punerea in scena a unei piese de Ionesco".
Aceasta scrisoare a avut cu totul alt efect decit cel scontat si destinatara ei continua - dupa cum se exprima d-l Virgil Tanase - "sa apere o reduta pe care frontul a lasat-o de mult in urma". Tocmai asupra acestui punct ma explic in raspunsul meu.

Joi, 23 ianuarie, un al doilea plic, avand ca expeditor acelasi Centru Cultural Roman din Paris si care, de data aceasta, continea un e-mail (datat 17 ianuarie). In el se reformula aceeasi cerere, numai ca textul scrisorii fusese "ajustat". Acum nu Teatrul National din Bucuresti cerea o piesa a lui Ionesco, ci initiativa proiectului ii revenea domnului Virgil Tanase insusi. Numele Monicai Lovinescu si al lui Paul Goma au fost intre timp suprimate. Disparut era si autoportretul autorului scrisorii.

Desi exprimata in alta forma, propunerea ramanea aceeasi. Cea de a doua scrisoare nu o anuleaza pe prima, ci, dimpotriva, eliminarea anumitor pasaje in cea de a doua versiune nu face decat sa puna mai bine in lumina prezenta lor in prima versiune.
Raspund aici la prima scrisoare care dezvolta pe un registru major ceea ce a doua scrisoare reia pe unul minor.

Paris, 22 ianuarie 2003

Domnule Virgil Tanase,

Recurg, la randul meu, la aceeasi "cale necuviincioasa" pe care ati ales-o pentru a-mi scrie. In felul acesta, colegii d-voastra de la Ambasada Romana din Paris vor avea privilegiul sa citeasca primii aceasta scrisoare de raspuns, dupa cum au citit primii scrisoarea pe care mi-ati adresat-o.
Pentru inceput, cateva precizari:

1) "Primele noastre intalniri"

Creditul de care v-ati bucurat pe langa noi toti (Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, Mihnea Berindei, Alain Paruit, eu insami etc.) odata cu sosirea d-voastra la Paris, l-ati datorat generozitatii lui Tepeneag, care v-a deschis, largi, portile noastre si mai ales pe cele ale Editurii Flammarion.

In scurta vreme, machiavelismul d-voastra, de altminteri unul primitiv, a iesit la lumina: nici tatal meu si nici eu n-am uitat intrigile la care v-ati dedat atunci cand Jean-Louis Barrault a avut bunavointa sa va primeasca in urma rugamintii pe care ati adresat-o tatalui meu de a va recomanda ca artist persecutat si ca opozant al regimului de la Bucuresti. Nu ati parasit bine biroul lui Jean-Louis Barrault si acesta, uimit la culme, i-a telefonat tatalui meu: "Cine-i tipul pe care mi l-ati trimis, Eugène? Mi-a spus ca nu intelegeti nimic din situatia politica din Romania, ca sa nu mai vorbim de faptul ca vrea sa puna in scena nu un autor interzis, ci unul oficial". Intr-adevar, era vorba de o piesa a lui D.R. Popescu. Iar apoi v-ati grabit sa raspanditi in dreapta si in stanga ca Jean-Louis Barrault si tata ar fi certati. Iata un incantator debut parizian!
Asemenea intamplari i-au fost date sa traiasca mai fiecaruia dintre cei care v-au cunoscut.

2) "Incrancenarea cu care ai refuzat mereu publicului roman sa redescopere piesele lui Eugène Ionesco."

Va inselati, domnule Virgil Tanase. Piesele tatalui meu sunt jucate in clipa de fata mai peste tot in Romania: la Theatrum Mundi din Bucuresti, la Cluj, precum si in alte teatre. Ceea ce refuz este ca operele tatalui meu sa fie jucate la Teatrul National din Bucuresti, atata vreme cat el va ramane in mainile lui Dinu Sararu. Tocmai acest vestigiu activ al epocii Ceausescu, tocmai acest rinocer-sef a vrut sa puna in scena in teatrul sau Rinocerii, ceea ce ar fi fost, s-o recunoastem, o ironie prea din cale-afara.

Acelasi Dinu Sararu, servitor devotat al Conducatorului, s-a dus, escortat de o echipa de "reporteri", s-o caute pe mama lui Virgil Ierunca, femeie in varsta, undeva intr-un sat uitat de lume si - prin presiuni si intimidari de tot felul - i-a extorcat un asa-zis "interviu" in care o punea sa condamne activitatea fiului ei si sa se desolidarizeze de el. Iata o isprava demna sa figureze in Istoria infamiei si care, in orice caz, nu are cum sa fie uitata. Or, dupa cum rezulta din scrisoarea d-voastra, acelasi Dinu Sararu e cel care - stiind prea bine care este pozitia mea fata de el - nu se da batut si o ia de la capat, avandu-va pe d-voastra drept complice. Cine se aseamana se aduna.

Aveti obiceiul sa va laudati ca puteti manipula pe oricine doriti si v-ati zis, pesemne, ca nici pe mine nu va fi o problema sa ma convingeti. Ei bine, n-ati reusit.

Iar acum am sa va raspund de ce nu vreau sa puneti in scena "o piesa de Ionesco" (un adevarat regizor isi doreste sa puna in scena o piesa anumita, cu care are afinitati, si nu indiferent ce piesa a unui autor): refuzul meu nu se datoreaza unor considerente de ordin politic, in sensul in care le intelegeti pe acestea in scrisoarea d-voastra. Nu e vorba catusi de putin de manifestarea antipatiei mele fata de conducatorii actuali din Romania.

Ce-i drept, din punct de vedere politic, situatia Romaniei, o tara inca bolnava, este atat de complexa incat un ochi neavizat o poate considera, fara sa greseasca intotdeauna, drept haotica. Lucrul acesta nu ii impiedica insa pe scriitori, pe artisti, pe creatorii de valoare sa se exprime liber si sa insufle acestei tari vitalitatea culturala pe care ea o merita. Iata de ce sunt prima dispusa sa sustin orice initiativa culturala demna, adica orice initiativa neintinata de un proiect de recuperare nationalisto-politica.

Refuzul meu nu se datoreaza nici unor considerente de ordin estetic care ar pune in discutie talentul d-voastra de regizor, in privinta caruia faceti tot ce-i cu putinta pentru a ma convinge ca il aveti. Adevarul e ca piesele de teatru sunt puse in scena cand bine, cand rau, cu grade diferite de geniu, de talent si, la o adica, de incompetenta. Dar nu asta e important. In fond, asa traiesc dintotdeauna operele dramatice. Cum se explica atunci refuzul meu? Motivul refuzului acesta, repet, nu trebuie cautat nici in considerente de ordin politic, nici in considerente estetice, ci intr-unul legat strict de persoana d-voastra: e vorba de dezgustul profund pe care l-ati inspirat pe vremuri tatalui meu si pe care continuati sa mi-l inspirati si mie. Din aranjamentele dubioase la care v-ati pretat n-a lipsit colaborarea cu serviciile politiei secrete: nici cu cele ale glorioasei Securitati* si nici cu ale D.S.T.-ului, care a inscenat "disparitia" d-voastra. Pentru a va caracteriza, voi folosi o formula a lui Cioran, care, e drept, se referea la altcineva, dar care vi se potriveste de minune: "O corcitura de Smerdiakov si de Constantin Virgil Gheorghiu".
Un ultim cuvant: "Justetea optiunilor mele, onestitatea atitudinilor mele, moralitatea profunda si indefectibila a tot ce am intreprins".

Lasand la o parte ca e cel putin straniu sa scrii un autoportret sub forma unui panegiric, termenii vocabularului etic capata, sub pana d-voastra, un irezistibil efect comic. Pentru ca sa nu mai provocati hohote de ras, va rog din rasputeri, domnule, sa consultati pe viitor un dictionar.

Marie-France Ionesco

P.S.: Aceasta scrisoare va fi data presei spre publicare.

* Lucru pe care l-ati asumat, de altfel, intr-o emisiune a Televiziunii franceze.
Nota redactiei: Pasajele culese cursiv reprezinta citate din scrisoarea domnului Virgil Tanase.
Corespondenta s-a purtat in franceza.