Frontul din spatele fronturilorRazboiului impotriva terorismului in 2005

Evaluarea starii “razboiului impotriva terorismului” si a modului in care acesta a evoluat in ultimul an este complicata de faptul ca in spatele acestui nume se ascunde de fapt un pachet foarte eterogen de initiative si operatii militare, politice si economice, desfasurate in spatii strategice si geografice foarte diverse. Dificultatea este amplificata si de faptul ca, pe de o parte, unele dintre aceste initiative presupun o durata mare de timp intre momentul declansarii si momentul ipotetic al atingerii obiectivelor, iar, pe de alta parte, o serie de masuri ce sunt esentiale pentru o intelegere exacta a situatiei se desfasoara in secret, in afara reflectoarelor dezbaterii publice. Aceasta evaluare, in mod necesar imperfecta, este insa usurata daca, reconstruind logica implicita in comentariile secretarului apararii american, Donald Rumsfeld, analizam acest razboi ca o combinatie de actiuni pe cinci fronturi majore: (1) Frontul ofensivei militare - caracterizat de interventiile directe, in special in Afganistan si Irak (dar si zone din Pakistan sau Cornul Africii); (2) Frontul ofensivei politice - promovarea agresiva a democratizarii in Orientul Mijlociu ca metoda de a bloca ascensiunea politica a fundamentalismului si a crea conditiile politice necesare opririi valului de emigratie spre Vest; (3) Frontul defensiv - operatiile de monitorizare, prevenire si neutralizare a atacurilor teroriste in plan global, dar mai ales in SUA si Europa Occidentala; (4) Frontul ideologic si diplomatic - efortul pentru mentinerea sustinerii internationale a Coalitiei si pentru blocarea ascensiunii ideologiilor teroriste sau a formulelor ideologice ce justifica sau pregatesc terenul pentru acestea (socialism, antioccidentalism, antiamericanism etc); (5) Frontul politic intern american - lupta pentru mentinerea bazei politice de sustinere in Congres si de catre public a eforturilor pe fronturile mai sus mentionate.

Daca privim lucrurile din perspectiva acestei grile de interpretare, evaluarea ne va pune in fata unor concluzii surprinzatoare. Intuitia ne spune ca frontul ofensiv militar in strainatate ar trebui sa puna probleme mai mari decat frontul politic de acasa. Astfel, obtinerea sustinerii in Washington DC din partea fortelor politice si a societatii civile americane pentru un efort cu o asemenea miza ar parea mai usor de realizat decat executarea cu succes a unei operatiuni de razboi urban in Falluja. In mod similar, sarcina de a-i convinge pe europenii occidentali sa nu mai saboteze mediatic si politic un razboi ce, in ultima instanta, incearca sa salveze viitorul propriului lor continent pare mai usoara decat sarcina de a-i convinge pe radicalii siiti si suniti sa puna in miscare un proces politic ce se incheie cu alegeri democratice si ordine constitutionala. In fapt insa, lucrurile sunt mai complicate. Ordinea intuitiva nu pare a coincide cu ordinea reala. Intr-adevar, ierarhia domeniilor de progres in 2005 arata mai degraba invers. Problemele s-au manifestat mai mult in si Europa, pe frontul sustinerii mediatice, ideologice si politice, iar cele mai mari progrese au avut loc in Orientul Mijlociu, pe frontul militar. Iar acesta pare a fi un paradox. Un paradox care, privit atent, ne releva ceva foarte interesant despre insasi esenta actiunii strategice, reamintindu-ne si obligandu-ne sa redescoperim un aspect elementar al gandirii si practicii acesteia. Pe scurt, aceasta situatie aparent paradoxala contine o lectie foarte importanta, o lectie care insa pare a fi intotdeauna uitata, ramanand sa fie redescoperita de fiecare data cand analiza sau practica strategica intalnesc paradoxuri de tipul celui evidentiat mai sus.

Avem deci in ceeea ce priveste razboiul impotriva terorii un an de evolutii paradoxale si ramane ca cercetatorii si istoricii viitorului sa dea un verdict final cu privire la masura in care acest element paradoxal este de natura subiectiva - si anume produsul incapacitatii noastre initiale de a judeca ce este greu sau usor intr-o asemenea situatie geostrategica - sau daca este vorba de simptomele unei anomalii reale in inima civilizatiei occcidentale. Asa stand lucrurile, nu ne ramane decat sa trecem in revista pe scurt cele cinci fronturi si lectia ce se desprinde din paradoxul pus in lumina de evolutiile acestora, lasand altora sa decida daca este natural sau nu ca europenii sa declanseze scandaluri publice ce submineaza propria securitate, stiind bine ca acestea nu sunt nimic altceva decat jocuri de imagine; daca este normal ca, din ura fata de administratia republicana, mass-media americane sa dezvaluie programe secrete menite sa-i protejeze pe concetatenii proprii de atacuri nucleare teroriste; daca este bine sau rau ca unii lideri ai Partidului Democrat sa ceara in Congres retragerea imediata a trupelor din Irak, stiind bine ca aceasta nu este nici posibil, nici dezirabil; sau daca este paradoxal sau nu ca Polonia si Romania sa fie tari cu o notabila prezenta de efective in Irak si sustinatoare ferme ale efortului de razboi, in vreme ce vechi membri NATO, precum Franta si Germania, stau pe margine, asteptand sa le pice contracte de reconstructie si fiind indignate ca aceasta nu se intampla mai des.

De la interventia militara la “razboiul pentru minti si inimi”

 Pe frontul militar lucrurile sunt clare: fortele Coalitiei au continuat demonstratia de forta inceputa in noiembrie 2001. Nu numai ca predictiile islamistilor privind fragilitatea occidentalilor si incapacitatea de a face fata unui razboi prelungit in inima teritoriilor islamice au fost infirmate, dar, incepand cu batalia de la Falluja, armata SUA a rescris practic tactica si strategia luptelor urbane, ruinand mitul gherilei de strada cu care se autoiluzioneaza de cateva decenii toti revolutionarii si insurgentii lumii a treia. Mai mult, faptul ca in Irak s-a reusit stabilizarea conflictului pana la nivelul la care a fost posibila o campanie electorala si faptul ca in Afganistan Al Qaida este literalmente obligata sa supravietuiasca in grote vorbesc de la sine. In mod similar, frontul ofensivei democratice pare sa aiba rezultate vizibile. Procesele politice puse in miscare in Orientul Mijlociu, imperfecte asa cum sunt, par totusi functionale. Schimbarile din Liban, dezghetul din zona Golfului si alegerile din Egipt sau faptul ca atat in Irak, cat si in Afganistan pana la 70% din public se declara satisfacut cu evolutiile sunt un bun indicator al progresului masurat, dar palpabil in aceasta privinta. La fel stau lucrurile si cu preconizatele efecte secundare ale liniei politice americane de promovare in forta a democratiei. Conform rapoartelor Freedom House, se pare ca anul 2005 a fost cel mai bun an in ceea ce priveste raspandirea libertatii si democratiei in lume, de cand aceasta organizatie a inceput monitorizarea in 1972. In plus, monitorizarile arata ca Orientul Mijlociu a avut cea mai buna performanta din istoria sa in aceasta privinta. Spunand toate acestea, este important sa nu pierdem din vedere ca lucrurile sunt departe de a fi perfecte, in ciuda trendurilor incurajatoare. Progresul facut este fragil. Pericolul terorismului si al razboiului civil continua sa fie manifest, la fel cum pericolul colapsului procesului politic este real.

Intr-adevar, intr-un univers contrafactual lucrurile ar fi stat altfel, daca Siria si Iranul nu ar fi profitat de confuzia Europei Occidentale si de mercantilismul rusesc pentru a sabota evolutiile din zona. Nu ne putem decat inchipui cum ar fi aratat lucrurile daca europenii occidentali ar fi fost parteneri credibili si fermi ai SUA. Atingand problema acestei incoerente si confuzii europene, atingem insa problema celui de-al patrulea front, frontul ideologic, pentru ca evolutiile de pe acesta sunt cele ce alimenteaza o buna parte din confuzia europeana. Realitatea este ca pe frontul dezbaterii publice si mass-media lucrurile nu au fost prea incurajatoare. Situatia aici este mai precara chiar prin comparatie cu starea frontului defensiv, unde o evaluare rapida ne da rezultate amestecate: desi atentatele din Londra si numeroasele situatii de alerta stau marturie ca progresele facute nu sunt suficiente pentru a elimina pericolele la adresa sigurantei cetatenilor in marile metropole occidentale, putem totusi identifica o serie intreaga de succese concrete - din datele existente, cel putin cinci atentate majore au fost prevenite in ultimul an. Din pacate, linia frontului ideologic si a dezbaterii publice pare sa fie dominata in continuare nu de realitatile si provocarile momentului, ci mai degraba de agenda ideologica a elitelor de stanga occidentale. Iar aceasta dinamiteaza crearea unui consens euro-atlantic cu privire la razboi si desfasurarea acestuia.

In masura in care in Europa a mai avut loc o temperare a retoricii antiamericane si anti-Coalitie, aceasta s-a datorat nu atat unor limpeziri de opinie si linie politica, cat mai ales socului dat de revoltele musulmane in inima Europei, ce au pus pentru prima data in fata elitelor europene o realitate pe care in mod normal ar fi trebuit sa o inteleaga si sa o anticipeze pe cale logica. Si totusi, in ciuda acestui dus rece al realitatii, sfarsitul anului a venit pe fundalul unei noi isterii antiamericane, provocata de aceiasi actori media si politici europeni care de 15 ani speculeaza cartea identitara europeana (UE ca alternativa si contrapondere la America) si variatii pe tema retoricii “responsabilitatii sociale”, pentru a-si consolida o eluziva baza de putere la nivelul vechiului continent. Rezultatele acestei incapacitati de a canaliza energiile europene intr-o directie constructiva si realista au afectat profund situatia geopolitica globala. Lipsa unui principiu de coordonare si cooperare coerent cu Statele Unite si aliatii sai, precum si nisele create pentru manevrele Rusiei, Iranului sau Chinei au reprezentat un factor cu influenta nefasta in balanta politica globala in 2005 - cel putin in ceea ce priveste “razboiului impotriva terorismului”.

Agenda ideologica a elitelor mass-media

 Problemele cele mai delicate ale “razboiului impotriva terorismului” isi au insa originea in mare masura chiar in . Privind retrospectiv, este greu sa nu fii de acord cu cei ce considera ca 2005 a fost anul in care prejudecatile si agenda ideologica a elitelor mass-media au escaladat, atingand culmi ce nu erau anticipabile nici chiar in lumina exceselor din campania prezidentiala din 2004, cand o parte importanta a establishment-ului media american a parut ca vrea sa fie un actor aproape la fel de important ca si Partidul Democrat, in incercarea de a-i bloca lui Bush ascensiunea spre cel de-al doilea mandat la Casa Alba. Am avut astfel in plin razboi o avalansa continua de scandaluri sustinute sau alimentate de presa, avand toate un singur element comun: intentia de a decredibiliza administratia Bush. Dincolo de situatii de tipul Katrina, cand distorsiunile presei au transformat un dezastru natural intr-un referendum media privind administratia federala, o tinta predilecta a acestor atacuri a fost chiar efortul de razboi. Reportajele distorsionate privind situatia din Irak, mediatizarea si legitimarea “insurgentilor”, cenzurarea si manipularea corespondentei si a marturiilor militarilor aflati pe front, variile scandaluri de presa (scandalul inchisorilor secrete, scandalul abuzurilor, scandalul operatiunilor secrete ale NSA, scandalul tehnicilor de interogare, scandalul monitorizarilor etc.), inventarea si mediatizarea unor cazuri false de abuzuri ale drepturilor omului, atacurile neincetate la adresa legislatiei antiteroriste etc., toate acestea nu au lasat neafectat efortul de razboi si perceptia sa publica. Succesele pe plan global au fost tot timpul in pericol de a fi ingropate de acest val masiv si neabatut de retorica mass-media, care practic a creat o realitate paralela. Astfel, nu este o surpriza ca multi americani au fost indusi intr-un univers alternativ, in care razboiul pare practic pierdut, iar libertatile cetatenesti sunt in pericol de moarte, ci este surprinzator ca majoritatea publicului intelege parametrii reali ai situatiei si nu se lasa furata de acest baraj propagandistic. Spre deosebire de elita media si intelectuala, americanii simpli, chiar daca nu sunt intotdeauna de acord cu administratia, sunt gata sa o crediteze pentru ceea ce face bine, acceptand premisa ca lumea civilizata se confrunta cu o provocare istorica reala. De altfel, una dintre cele mai interesante observatii este ca publicul pare mult mai matur decat mass-media, in mod repetat el semnaland ca intelege razboiul nu ca pe o initiativa personala a administratiei Bush, ci ca pe o sarcina a intregii Americi, cu o miza ce are in vedere intreaga lume civilizata. Daca asa stau lucrurile cu mass-media si intelectualii din SUA, este evident ca o buna parte din lipsa de progres pe frontul ideologic global este un produs “made in ”, rezultat direct al elitelor acestei tari. Iar atat timp cat imaginea pe care o proiecteaza intelectualii si mass-media americane in Europa si in lume este una a delegitimarii razboiului, este greu de crezut ca acei europeni oricum inclinati ideologic sa rezoneze la tot ceea ce este antiamerican vor avea vreun motiv sa-si ajusteze propriile perceptii si sa-si schimbe atitudinea.

Problema insa cu adevarat ingrijoratoare nu este insa ca intelighentia occidentala saboteaza efortul de razboi al Occidentului - a mai facut-o si in timpul Razboiului Rece, cu “succesul” bine cunoscut -, adevarata problema este ca ideologii stangii rupte de realitate din mass-media si universitati au construit o sustinere politica substantiala in Partidul Democrat. De aici, o disfunctionalitate din ce in ce mai mare a acestui partid. De fapt, o buna parte a partidului este acum controlata de oamenii asa-numitei “stangi aeriene” (ca Howard Dean sau Nancy Pelosi), vocile realismului si pragmatismului din partid (precum Joe Liberman) fiind marginalizate. Aceasta si explica de ce in ultima vreme, spre surprinderea si ingrijorarea analistilor, din Partidul Democrat au fost initiate miscari ce au subminat sau au adus o atingere directa strategiei razboiului impotriva terorismului. Momentan, administratia republicana a reusit sa faca fata acestor manevre, dar costurile nu au fost neglijabile, iar continuarea lor pune in mod clar in pericol efortul de razboi. Pe scurt, exista tot mai multe semne de intrebare foarte serioase cu privire la capacitatea democratilor de a sustine efortul de razboi, atat ca vointa politica, cat si ca viziune strategica, in situatia in care ar ajunge din nou la putere. Si acesta este cel mai ingrijorator lucru.

Lectia este clara. Asa cum spunea acelasi Donald Rumsfeld, “razboiul nu poate fi pierdut decat aici, acasa”. Evolutiile din ultimul an au confirmat ca, atat timp cat sustinerea politica si publica este asigurata, SUA au resursele si capacitatea militara de a conduce Coalitia occidentala la victorie, chiar si in cele mai ostile conditii. Aceasta observatie trebuie insa completata cu alta. Pe masura ce timpul trece, devine din ce in ce mai clar ca razboiul impotriva terorismului este de fapt un razboi global al ideilor si al vointei politice. De la Kabul pana la Paris si de la Bagdad pana in Washington, soarta confruntarii depinde in ultima instanta de victoria unor idei si valori si de modul in care acestea sunt articulate, dezbatute si prezentate publicului pentru a fi imbratisate de acesta. Acesta este frontul pe care elitele media, intelectualii si politicienii de stanga exceleaza si se pare ca tocmai acesta este frontul cel mai dificil al acestui razboi. Pentru ca nu trebuie sa ne amagim: acest razboi nu este numai un razboi cu teroristii islamisti, ci si unul civil, al ideilor si valorilor, in insasi inima civilizatiei occidentale. Spuneam mai devreme ca in evaluarea starii “razboiului impotriva terorismului” observam ca lucrurile simple par sa fi fost mai greu de realizat decat cele ce pareau initial cele mai grele. Iar aceasta ne releva ceva foarte interesant despre natura strategiei si actiunilor strategice. Intr-adevar, in strategie este nevoie de resurse, influenta si putere, dar, in ultima instanta, confruntarile strategice sunt confruntari de idei si vointa. Ideile sunt cele ce mobilizeaza si asaza resursele si actiunile in configuratii si combinatii care sunt testate in intalnirea cu adversarul. Pe scurt, in cele din urma, nu puterea fizica sau a resurselor brute este cea care inclina balanta, ci puterea ideilor si a vointei. Or, se pare ca analiza situatiei actualului razboi global ne obliga sa ne reintoarcem tocmai la aceasta mereu actuala concluzie a ganditorilor strategici din vechime. Victoriile militare nu sunt suficiente fara o sustinere continua pe frontul ideilor. Frontul confruntarii ideilor si vointelor, “batalia pentru minti si inimi”, ramane punctul pivotal in situatiile strategice. Daca privim lucrurile din aceasta perspectiva, cel putin o parte a paradoxului pus in lumina de evaluarea de fata este lamurita. Ramane insa cealalta dimensiune: in ce masura actuala situatie tradeaza simptomele unei maladii reale si profunde a spiritului si vointei civilizatiei occcidentale? Pentru multi, problema ridicata de aceasta intrebare reprezinta o provocare mai profunda si mai grava decat orice amenintare terorista sau geopolitica prezenta sau viitoare. In ce masura suntem pregatiti sa facem fata acestei provocari este insa o alta discutie.