Frontieristii

Ca sceptic, e greu sa-ti faci, dimineata, toaleta la Bruxelles. Imi inchipui ca, pe cam plictisitoarele strazi ale capitalei belgiene, oamenii ies pe strada, dimineata, si se asteapta pe ei insisi. In sensul in care discutia despre transculturalitate, intelegere reciproca, inlaturarea memoriilor traumatice si a crisparilor identitare reduce la tacere recursul la diferenta culturala, religioasa, nationala, provocate de mai intortocheatele si perfidele distributii de bunastare. Cultura si natiunea nu vor mai repeta greseala secolului XX. Sunt greseli destule de repetat. Iat-o pe-a noastra, ca sa ma exprim asa. Nu mai facem bucurosi diferenta intre functionarul-institutia culturii si dimensiunea ei de sacrificiu, caci nu te poti sacrifica intre, trans, desi mesajul e bun, pilda de urmat. Pardon, unii se pot sacrifica si trans, atentie la metisaj. Metisajul da bine, nu mai trebuie sa stai la solar, nici fizic, nici metafizic.
Se poarta in presa romaneasca un subiect interesant, cel despre elita si circumstantele acestei purtari ne prilejuieste cate o mangaiere pe inima. Am inteles acest lucru cand am cerut saptamanalul central despre cultura si arta al olandezilor. Spre deosebire de romani, unde 1,1 la suta din piata muncii este in slujba culturii, olandezii au un procentaj de 4,6 la suta si n-au saptamanal central. Cat mai putem pune lucrurile la mijloc, sa spunem tot: mitul elitei a murit. Evident, glumesc.
Evident, avem o elita culturala cum in orice familie se formeaza o elita culturala si, evident, ar fi stupid sa ridicam argumente contra ei. Mitul nostru drag, insa, marcheaza o asteptare pentru un raport al indivizilor activi in campul si in visul culturii, care nu se va mai realiza, pentru ca acel raport, pe care il intuim si il bisam la scena deschisa, se descarneaza in nomadismul cultural care devine, acum, concept, moda, buna purtare… Si, regretabil, avem in sfera culturii mai degraba dexteritati si competente decat efuziuni si riscuri, institutii - sferic, stabil, anonim, decat traiectorii - dinamic, marcant, involburat. Bunul Tzvetan Todorov da tonul unei promisiuni europene pe care n-o vom mai apuca teferi, in documentul cultural pentru dialog, 2008, vorbind despre rolul militant al intelectualilor de a actiona asupra mentalitatilor si de a facilita intelegerea reciproca, de a traduce mesajele in limba celorlalti. Trecerea noastra la nomadism cultural se va face, insa, pe usa din dos si vom stranuta la concert.
In clipa in care talentele acelea formidabile, pe care le mai gasesti amutite la cate un colt de cenaclu literar sau in cate un atelier cu usile zdruncinate, sunt puse in dilema celor sapte ani de singuratate pe munte, poate singurii sapte ani posibili din istoria romanilor, fara ideologii, fara partizanate riscate, fara turci si fara Marx, in clipa in care o tematica si o adancime romaneasca ar fi trebuit sa-i viziteze, sa-i inoportuneze, sa-i palmuiasca, sa-i ia la bataie, sa-i omoare in public, executii la scena deschisa, ca in Evul Mediu, iata unde au ajuns: au ajuns la masa rotunda. Au inceput deja sa scrie englezeste, sa picteze englezeste. Eleganta te poate capacita uneori mai profund decat gandul mortii. Te poti lauda cu acelasi firesc cu care gandesti. Poti zambi ca Mona Lisa. Te poti lansa intr-un discurs semiotic ca in scena balconului…
O istorie a intelectualitatii romanesti ar fi acum posibila cu atat mai mult cu cat entorsa lexicala a acestui concept nu ne mai racordeaza cu inaintasii care, disperati ca ii tragem spre gravitati tulburi, taie sforile sa se inalte in cerul si furtuna lor. Schita: cel care stia, care racorda providential comunitatea la o situatie exterioara si interioara, omul cu directia, domnilor, nu cel cu sensul giratoriu! Acel tip de om vechi, frumos, cu barba, care stia tot. Acest tip la noi a disparut cu totul, ori a lasat barba si a fugit, nu mai e nimeni si bine ca nu mai e, nici nu mai putea fi. La arabi acest barbos primordial a supravietuit ca un dinozaurian si da foc la planeta din cand in cand sa-si potoleasca frustrarea ca lumea lui a trecut, sa treaca si-a noastra. Apoi intelectualul a intinerit, doamne fereste, si e imberb acum si Eminescu il alearga pe strada cu pietre, cu bata si cu versul, ca Isus pe farisei. Intectualul nostru fuge si scoate fituici filosofarde si-l suduie pe Eminescu. Eminescu avea dreptate in felul lui, dar si intelectualul acesta si-a avut rolul in epoca, aproape epoca lui, ca suntem un popor mic, a adus in cate un sat un patefon, le-a aratat taranilor cum se treiera prin Belgia… Avea ceas si lucra la primarie, nu-i nimic… Noi tarani am avut, din fericire sau nefericire, cum vrei s-o iei, mai destepti decat intelectualii sau am avut tarani la rangul lor, caci si intelectul are nativitati fulminante, numai ca au ramas tarani… Nu si-au schimbat hainele, n-au cumparat ceas si nu i-au citit pe greci, i-au trait intr-un spagat al mintii... Ce-au spus a ramas in camera.
Dupa care au venit interbelicii si parca n-au mai plecat. In aceasta perioada s-a dat modelul elitist al culturii. Ce inseamna asta? Un grup de oameni a reusit, in solidaritate cu epoca, cu romanii toti si cu ei insisi, sa-si dea masura. Ma intreb daca Franta a avut un astfel de moment in afara Revolutiei Franceze… Caci dupa asta discursurile s-au alambicat si s-au remunerat, elita franceza, venita dintr-o prea bogata traditie de curte, s-a scindat facand o Franta cum au vrut-o ei. Germanii, care au interiorizat la nivelul intregii natii visul de superioritate, au avut, bunaoara, inca din momentul romanticilor aceasta intuitie. De la ei am luat-o si noi, cu ei a murit, caci Germania incearca sa-si salveze dimensiunea launtrica realizand minunea transnationala a Europei si visul imperial printr-o blanda uniune economica. Numai Germania reprezinta 20% din economia Uniunii, Romania e cam 1,6%. Si aventura continua, c-asa e-n tenis.
Dorul a ramas pentru o institutie sociala de rangul unei scoli de filozofie care sa dea un nou pariu politic, care sa ofere auctoritate poporului in integralitatea lui, caci circumstanta spirituala a acelui moment de gratie a creat, pentru o clipa, iluzia ca intreg poporul creeaza prin cateva voci care s-au profilat cu usurinta si profunzime…, dimensiunea etica a excursului social... Oameni care vorbesc cu convingere si care isi risca cariera, familia si uneori chiar viata pentru o idee. Pofta de munca, o pofta de munca care te arde, cum vedem ca au plecat acum polonezii din revolutie, pe unde se duc, muncesc si invata si trag de lucruri de trei ori mai spornic si decat nemtii, care s-au crispat si plictisit. Sa incheiem sa pretindem, sa nu mai vorbim despre altii, sa nu-i mai asteptam pe morti, caci cultura romana e in plina sedinta de spiritism, chemand cu tremuraturi de mese rotunde cinci oameni care si-au lichidat ei insisi pariul politic si social, in parte, iar cel cultural face parte dintr-o epoca in care alti cinci oameni, la Paris, descopereau ca africanii au gust in sculptura. Ca sa spunem simplu: intre noi si ei s-a creat America, economic si desantat spiritual.
Si interbelicii au facut, cu totii, gazetarie. Academia a coborat, atunci, in strada ca sa schimbe ceva, nu minerii. Acum toti oamenii onesti si simpli se feresc de politica - nu fac politica! -, toti sunt corupti, totul e o mafie, iata gafa momentului. Conspiratia romaneasca dupa momentul cand fiecare a vrut sa faca politica. Ne mandrim ca nu mai facem. Politicul e compromis - migram in zona intima! -, adica zvonul acela, parerea, soapta in care complotam si pe vremea lui nea Nicu, dar de ce sa nu facem un pas in gol: de ce sa nu intram in politica, indiferent cu cine intram, daca o idee e acolo. Pentru o idee poti lupta ca pentru patria ta - intr-un moment de ironie suprema ii poti trimite pe demagogi in batalion disciplinar inainte pentru o cauza buna! Ticalosii, dementii si ipocritii au si ei suflet, daca le spui ce trebuie, sar in barca ta, important e sa nu-i lasi sa-si revina din soc. Sa ne facem iar frate cu dracul daca el are idei bune. Merge el cu noi, nu noi cu el, pana o sa vada ca il punem sa creada ce zice si o sa sara din barca…, dar e prea tarziu, il vede lumea, si escrocii astia nu stiu ca a lupta pentru o cauza buna e o escrocherie si mai mare, ca a fi drept e cea mai mare hotie! Altfel ar flutura tocmai Occidentul etica?! In Romania toti oamenii rai au luat toate ideile bune. Iata momentul romanesc. Si toti oamenii buni alearga dupa banii ideilor proaste.
Evident, nu mai avem sansa acelor bruste deschideri de orizont, nu mai avem instrumentele ideologiilor si ale platformelor clare. Timpul a amestecat bilutele. Nimeni nu mai poarta steagul. Apoi nationalitatile, pariul acela inceput de romantici a trecut. Suntem in aceasta clipa istorica mai bogati decat poporul din care ne-am nascut…, mai bogati decat toti oamenii la un loc, ne-am intemeiat altfel si, apoi, nu mai putem risca o bucata de paine pentru o idee. Nicio idee nu ramane adevarata, adevarul insusi are anotimpurile lui, painea e fixa, indubitabila si poate ca la limita feuerbachiana. In ea sunt idei noi (noi insine), in compozitia alchimica a banilor sta un nou strat buddhic al parvenirii… Mai bine sa fim decat sa stim, daca tot nu ne e sa stim vreodata ceva. Cu oamenii care stiu e ceva in neregula, vor sfarsi rau. Dar in ordinea intelectului nu conteaza cum sfarsesti. Asta trebuie spus la astia cu carburatorul infundat, conteaza numai cum pornesti. Toate concluziile vietii tale nu fac cat o ipoteza a ta. Aceasta frica de necunoscut, de initiativa e un scrupul african pentru ca am un prieten din Nigeria care mi-a povestit despre satul lui, cum nimeni nu face nimic pentru ca nu stie ce se poate intampla, ce va iesi pana la urma. Sunt imobilizati in acest calcul, la urma urmei, realist. I-am spus ca in satul meu e la fel. Numai ca noi stim si ce se va intampla.
Institutiile culturale romanesti se hranesc din acest dor al romanilor ca va veni, pana la urma, cineva. Evreii au pus in religia lor aceasta asteptare in chiar subtilitatea gandului care incolaceste acolo, crestinii au stricat smecheria. Chiar a venit cineva! Subtilitate care ne lipseste acum…
Un prieten, de aceasta data, ma atentioneaza in pur stil balcanic: cine esti tu sa ridici vocea? Te vor scofalci public daca te iei de cineva. I-am amintit ca nu pot fi scofalcit, ca nu sunt nimeni si ca ma bucur asa de mine. Sunt integrat in alta circumstanta si nu aspir la nicio onoare romaneasca, nu am instincte pentru ierarhie, nici macar pe scara tramvaiului nu vreau sa fiu mai in fata, nu vreau nimic. Si atunci, de unde vorbesc? Vorbesc din singurul punct din care se poate face analiza acestui mit, din scena crimei, sunt desenat pe asfalt, impuscat in cap si am in jur un contur de creta alba. Vorbesc de jos. I-am spus ca nu trebuie sa fii cineva ca sa spui ceva. Pentru cele mai multe dintre lucruri trebuie chiar sa fii nimeni, ca sa le spui cum trebuie.