Fostă parte a României, viitoare parte a Europei

Ce se află în spatele îndelungii ezitări pe care UE o manifestă cu atâta politeţe pozitivă în cazul Moldovei?

Discuţia despre „vocaţia europeană“ a Republicii Moldova e echivalentul unei conversaţii pe care participanţii o eternizează tocmai pentru că sunt lămuriţi, dar nu sunt gata să-şi urmeze ideile. Am început cu concluzia pentru că „afacerea Moldova“ începe cu concluziile, trece peste ele şi continuă cu o suită interminabilă de paranteze.

N-ar trebui să uităm că primul suspect în această conversaţie dominată şi diminuată de retorică e chiar formula „vocaţie europeană“. Împresurată de aură profesorală, „vocaţia europeană“ transferă o temă serioasă în pedagogia care se îngrijeşte de talentul precoce al copiilor minune. Moldova are, adică, „vocaţie europeană“ în măsura în care un supradotat are vocaţie de pianist. Evident, îndrumătorul va aştepta împlinirea precocităţii, peste un timp, peste mult timp.

Formula e nedemnă de politica mare, dar e eficientă. În spatele ei, stă o amânare gravă şi sistematică aşezată în calea celor şase aşa-numiţi „parteneri estici“ ai UE (între care Moldova, Ucraina, Armenia, Belarus şi Georgia continuă spre est spaţiul cultural european, iar Azerbaidjan se ocupă de petrol şi gaze). Blocajul politic şi mental e mult mai vechi şi mai solid decât s-ar putea crede. Cunoscătorii identităţii culturale europene de dincolo de frontiera de est a Uniunii sunt o minoritate politică în Europa de Vest. Influenţa lor e redusă sau blocată şi, în aceste condiţii, Uniunea Europeană continuă o relaţie periculoasă prin somnolenţă. Cu un efort de imaginaţie şi curaj nu tocmai gigantic, Uniunea ar putea înţelege că menţionarea perspectivei de admitere a Moldovei, Ucrainei, Georgiei, Belarusului şi Armeniei nu poate provoca o catastrofă geopolitică. În schimb, poate stimula statele din flancul de est al Uniunii care încep, treptat, să remarce absenţa unei politici europene structurate, în zonă. Asta exact în momentul în care reambalarea lui Putin pentru ţarificatul numărul doi face din putinism o alternativă politică structurată. Preluarea rusească pe care Uniunea ar putea-o încuraja prin absenţă nu va fi o ocupaţie în buna tradiţie sovietică.

Costurile ar fi insuportabile pentru Rusia. Putin însuşi e acel sovietolog amator care a găsit în prăbuşirea URSS „cea mai mare catastrofă a secolului XX“. În această calitate, Putin ştie foarte bine cât a costat Tratatul de la Varşovia. Rusia nu-şi mai poate permite preluarea, dar asta nu e cea mai bună ştire pentru o zonă care ar deveni, între non-politicile vestică şi estică, un spaţiu de tranzit, incertitudini şi stagnare. Pe scurt, un „loc părăsit“ furnizor de nesiguranţă, pe flancul de est al UE. Uniunea ar avea, astfel, neşansa istorică de a-şi aşeza şi la est un spaţiu strategic neclar, după ce s-a ales cu un spaţiu strategic imprevizibil la sud. În acest punct, insistenţa cu care UE crede că trebuie să se focalizeze pe „primăvara arabă“, aruncând peste bord Estul, e o iluzie.

Virtuţile catastrofice ale ezitării nu se opresc aici. UE are sub ochi, într-o variantă foarte activă, rezultatul cel mai recent al indeciziei în materie de „vocaţie europeană“: Turcia. După un joc de amâ­nări şi simulări când perverse, când confuze, Turcia a adunat mai bine de 30 de ani de frustrări. Consecinţele s-au materializat în ultimii câţiva ani, odată ce Turcia a avansat nervos către o nouă identitate. Noul vizionarism regional al primului ministru Erdogan a înlocuit posibila conexiune europeană a Turciei şi a generat o politică externă foarte apropiată de aventurism. Bilanţul nervozităţii naţionale turceşti e evident şi ar trebui să dea de gândit Europei. Cum ar fi arătat conflictul azero-armean, ponderat de o Turcie ponderată de UE? Şi, mai departe: ar mai fi plonjat Turcia în frenezie proarabă şi proiraniană?

Riscurile amânării cresc cu fiecare tur de menţionare rituală a „vocaţiei europene“. În cazul Moldovei şi, poate, numai în cazul Moldovei, pariul e, însă, mult mai puţin sau deloc exploziv. Admiterea unei ţări mici, aproape neînsemnată demografic şi economic, nu va avea impact real nici măcar asupra unei Uniuni Europene în declin. Beneficiile sunt mult mai evidente şi mai uşor de măsurat. Admiterea Moldovei, urmată de urgentarea parcursului pentru ceilalţi „parteneri estici“, va consolida instituţional întreaga zonă. Încheierea prealabilă a Acordurilor de Asociere va lăsa în urmă două tipuri de circuite.

Mai întâi, înţelegerile de tip DCFTA - acorduri de liber schimb - care ar putea scoate state ca Moldova din orbita economică a Rusiei. Asta cu atât mai mult cu cât spaţiul economic estic e, în continuare, ameninţat de insistenţa rusă asupra unei Uniuni Vamale. În orice caz, prăbuşirea iminentă a statului economic Belarus va pune problema opţiunilor economice zonale în termeni dramatici.

În al doilea rând, liberalizarea regimului vizelor ar dezamorsa al doilea pilon de presiune internă rusă în statele partener din est. Dar asta numai şi numai în cazul în care liberalizarea va fi aplicată în statele partener din Est, înaintea Federaţiei Ruse. În aceste condiţii, „paşaportul de aur“ ar deveni paşaportul naţional, în vreme ce paşapoartele ruseşti acordate de Moscova minorităţilor ruse ar funcţiona ca documente de călătorie internă, lipsite de valoare şi promisiuni. Presiunea exercitată de Rusia prin manipularea politicii minorităţilor ar pierde un atu important, iar stabilitatea internă a partenerilor estici s-ar consolida.

Ce se află, atunci, în spatele îndelungii ezitări pe care UE o manifestă cu atâta politeţe pozitivă în cazul Moldovei? Două probleme-surori, generate de consideraţii strategice, la rândul lor definite de o anume lectură istorică a secolului XX (est)european.

Mai întâi, e vorba despre complexul rus pe care nucleul clasic al UE l-a înmagazinat şi dezvoltat, înainte şi după căderea comunismului (şi a zidului berlinez). Estul european extrem e, în această lectură, un spaţiu de interes legitim pentru Rusia, asta cu atât mai mult cu cât, în fond, Rusia Sovietică şi nu altcineva a extras şi recuperat, cu sacrificii colosale, aceste teritorii, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Lectura e, desigur, o eroare, dar nu în conştiinţa şi filozofia politică occidentală. Totuşi, nu e deloc exclus ca reticenţa europeană faţă de spaţiul de interese rus să funcţioneze ca alibi pentru lipsa de proiecţie, gândire şi acţiune a UE în zonă. O Uniune fără capacitate de mediere în Transnistria nu are prea multe cărţi de jucat. Situaţia e aceeaşi în teritoriile georgiene ocupate de Rusia. Şi nu e cu nimic mai bună în cazul conflictului din Karabah. Recent, dezinvoltura cu care Ucraina a recurs la piraterie judiciară în procesul Timoşenko a demonstrat acelaşi lucru: lipsa de pondere a UE şi lipsa de respect faţă de intersele UE în zonă. Din acest punct de vedere, pasivitatea în relaţiile cu Moldova e mai mult o chestiune de psihologie constitutivă a UE şi mai puţin o linie de gândire strategică.

În sfârşit, reproşul cel mai citat şi afişat în materie e problema românească pe care o comportă relaţiile cu Republica Moldova.

Argumentul e invocat cu o seriozitate plină de umor de exponenţi politici germani şi repetat, cu un vechi automatism imitativ, de partenerii francezi, olandezi etc. Teza sau temerea de bază a româno-prudenţei occidentale spune că statul român încearcă să introducă Republica Moldova, oarecum fraudulos, în Uniunea Europeană. Dimensiunea românească a preocupării pentru Moldova e privită cu o suspiciune care trece, însă, drept privilegiu luminos, în cazul în care Spania confiscă iniţiativele UE pentru America de Sud, iar Franţa administrează diplomatic Magrebul şi reuşeşte, chiar, să îl transforme în agent electoral pentru prezidenţialele de anul viitor.

De ce acordaţi paşapoarte moldovenilor? Şi cine garantează că n-o să procedaţi la unificare, sudând un stat non-UE de un stat membru UE? În primul caz, răspunsul e: de ce nu? În al doilea, răspunsul ar putea fi tot o interogaţie: cine întreabă? Nu ar fi o întâmpinare nepoliticoasă, ci doar preambulul unei dezbateri reale. În fond, precedentul există. Căci primul stat membru UE care s-a sudat prin unificare de un stat non-UE e Germania. Totul a durat o noapte şi a pus în posesia paşaportului german-european 17 milioane de foşti cetăţeni ai Republicii Democrate Germane. Interesant, acest capitol extraordinar de istorie europeană a generat pactul din care a apărut, ulterior, proiectul euro. Naşterea a suferit de complicaţii politice mult prea mari pentru sănătatea unei monede. E exact ce ştim astăzi, în plină criză euro.

Între timp, procesul de expansiune europeană declanşat de reunificarea germană s-a întors împotriva Germaniei care află că UE va rezista doar în condiţiile în care e garantată financiar de fonduri germane. Dar asta nu demonstrează că reunificările sunt blestemate. Deşi demonstrează,într-un fel complicat şi inevitabil, că Moldova e o problemă a Europei. Tocmai ca fostă parte a României.