Ipoteze despre prabusirea URSS (I)

Asemeni multor analisti, politologi, sociologi, economisti, istorici si filosofi, am fost si eu fascinat de ceea ce s-a petrecut intre 1989 si 1991 in ceea ce se numea Imperiul Sovietic, adica URSS. Biograful lui Stalin, fostul bolsevic devenitun ganditor socialist democratic, Boris Souvarine, spunea odata ca acest acronim, format din patru litere, ascunde patru minciuni: Uniunea Sovietica nu a fost nici uniune, nici sovietica (adica a consiliilor, ca experienta de democratie directa), republicile nu erau republici, iar socialiste in mor cert nu erau, daca prin socialism intelegem egalitatea sanselor de acces la venituri si justitie sociala (deci nu leninism ori stalinism).

A fost vorba de un proces de dezagregare cu origini diverse si cu o dinamica extrem de intensa. Involutia sistemica incepuse de fapt din februarie 1956, in momentul in care Nikita Hrusciov a dat o lovitura mortala mitului infailibilitatii lui Stalin. Au urmat apoi alte deziluzii care, la randul lor, aveau sa submineze miturile ireversibilitatii si invincibilitatii ordinii de tip comunist.  Acesta a fost drumul catre reformele lui Mihail Gorbaciov. Intiate mai intai ezitant si timid, dupa venirea sa in fruntea PCUS in martie 1985, ele aveau sa se radicalizeze mai ales dupa 1987. O stim acum gratie profesorului Archie Brown: in acei ani Gorbaciov a depasit seductia ideilor buhariniste (deci ale unui bolsevism „moderat”, daca pot utiliza acest oximoron), l-a citit pe Eduard Bernstein si a imbratisat ideile marelui revizionist german, vreme de decenii la bête noire pentru ortodoxia marxista, despre renuntarea la dictatura si promovarea evolutionismui social.

Revolutiile, o spunea clar regretatul istoric François Furet, nu sunt blocuri. Ele au o natura eterogena, implica actiuni adeseori contradictorii, paradoxale, deconcertante, aduc in prim plan personaje pana recent obscure, transforma indivizi aparent modesti in eroi ai baricadelor si ai tribunelor. In URSS, intre 1989 si 1991, a avut loc de fapt o revolutie civica, politica, economica si morala. Urmarile ei pot fi simtite si astazi, dupa doua decenii. Sigur, la ora cand scriu aceste randuri, fortele democratice sunt in retragere, spiritul revolutionar democratic pare sa se fi evaporat, autoritarismul s-a repliat prin falsificarea comportamentului si normelor constitutionale. Homo sovieticus nu a disparut, el este prezent in cultura politica post-sovietica prin personajul duplicitar pe care un sociolog rus il numeste homo prevaricatus.

Si totusi, revolutia nu a esuat decat in masura in care nu exista niciodata o revolutia care sa triumfe total. Au fost zdruncinate si in final s-au naruit toate miturile fondatoare ale acelui sistem bazat pe cultul quasi-religios al partidului unic. Cauzele pot fi aflate, in primul rand, in falimentul economiei planificate si al sistemului partocratiei ideocratice de tip leninist (folosesc aici conceptele propuse de Martin Malia in cartea sa fundamentala The Soviet Tragedy). Cum demonstreaza profesorul Stephen Kotkin de la Princeton (el insusi fost doctorand al lui Malia la Berkeley) in lucrarea sa extrem de incitanta Armaggedon Averted, unica rationalitate sociala si economica a sistemului comunist intemeiat de Lenin si camarazii sai in octombrie 1917 era sa invinga in competitia cu adversarul sau istoric, capitalismul liberal. Planul trebuia sa-si demonstreze superioritatea in raport cu piata. Previzibilitatea unei economii bazate pe control statal asupra economiei, a „dictaturii asupra nevoilor” (spre a relua formula ganditorilor maghiari Agnes Heller, Ferenc Feher si György Markus) trebuia sa-si dovedeasca robustetea si viabilitatea.

Despotul colectiv care era partidul de tip leninist isi deriva pseudo-legitimitaatea din ideologia revolutionara clasica, din convingerea ca aparatul birocratic ar avea cumva un acces privilegiat la cunoasterea legitatilor sociale, istorice si economice. Era vorba, evident, de hubris ideologic, de o fictiune istoricista care nu putea rezista confruntarii cu faptele empirice.

O a doua cauza esentiala care a accelerat prabusirea sistemica a fost eroziunea, ori mai bine spus, extinctia impulsului utopic. Am anticipat acest deznodamant in cartea mea Mizeria utopiei, scrisa in 1987 si publicata de editura londoneza Routledge in 1988. Am propus acolo o alta paradigma analitica, diferita de aceea dominanta in sovietologie. In locul focalizarii hiper-interpretative pe variile documente oficiale, pe stenogramele plenarelor si congreselor partidului monopolist, propuneam recunoasterea miscarilor, grupurilor, intiativelor disidente drept revelatoare pentru ceea ce nu aparea la suprafata, dar se petrecea in societatea reala. Revoltele de jos mi se parea mai importante (ori macar la fel de semnificative) precum luptele pentru putere de sus. Evident nu eram singurul, am facut parte dintr-un grup de ganditori pentru care societatea civila a reprezentat, odata renascuta in ceea ce putem numi sistemele post-totalitare, un actor principal al dezintegrarii acestor regimuri. Cazul cel mai evident a fost Polonia dupa 1980, deci dupa infiintarea si recunoasterea oficiala a sindicatului liber si autogivernat Solidarnosc.

Anul trecut la Budapesta, am participat la o dezbatere la Central European University, despre noua carte a lui Stephen Kotkin, Uncivil Society (Princeton University Press, 2009). Volumul a aparut in la editura Curtea Veche sub titlul Societatea necivila. Anul 1989: Implozia structurilor comuniste (traducere de Catalin Cândea, eu am scris prefata). Inchei aceasta prima parte a reflectiilor mele despre auto-distrugerea URSS cu o idee pe care am sustinut-o acolo. Profesorul Kotkin nu greseste reliefand apasat faptul ca a fost vorba, in Europa de Est si in URSS, de un fel de sinucidere a nomenklaturilor. Dar acest fenomen straniu (de ce ar renunta aparatele leniniste de binavoie la putere, cu exceptia lui Ceausescu, fireste) trebuie el insusi explicat. Ipoteza mea esta ca odata pierduta credinta in proiectul milenarist-utopic, odata destramat mirajul ideologic, aceste birocratii nu mai au ratiuni de a nega evidenţele. Altfel spus, liderii aparatului nu mai pot trai in derealizare himerica, in ceea ce se cheama denial. Gorbaciov a ajuns la concluzia ca sistemul nu mai avea o forta launtrica de regenerare.  Aceasta desvrajire a dus la recunoasterea necesitatii pluralismului pe fondul dinamizarii miscarilor de emancipare civica si nationala.

Washington, DC
14 martie 2011

Text preluat de poe site-ul http://www.europalibera.org/content/article/2338142.html.