Intre dreapta si stanga politica

Cu toata simpatia pentru ei, trebuie sa spunem ca de prea multe ori lasa impresia ca au, asa, o  suparare generala pe viata si ca negasind un mod mai bun de a o conceptualiza si verbaliza, ii zic « capitalism ». Ne sculam cu fundul in sus si nu stim de ce... Ba stim : este capitalismul cu inegalitatea si lipsa de solidaritate sociala aduse de el. Cum stim ?! Pentru ca asa zice Desinvolte Bulversee, ganditoarea critica poststructuralista, elaborand o tema de Zizek care-l reciteste pe Marx.

Sau invers. Avem probleme concrete : Te persecuta soacra sau te certi cu consoarta. Responsabilitatea revine capitalismului, sistem patriarhal bazat pe discriminarile de gen ce creaza tensiuni identitare intre cetatenii de ambele sexe. Iti ploua prin acoperis. Cine e responsabil ? Capitalismul. Pentru ca produce incalzire globala. Nu vine tramvaiul la timp. Capitalismul e vinovat fiindca neglijeaza transportul public in favoarea celui privat.  In sfarsit, ai baut prea mult aseara ; ai o migrena. Blamabil : Capitalismul, pentru ca incurajeaza consumerismul si creaza o cultura a consumului in exces.

Adevarul e ca ar fi multe de discutat relativ la temele de mai sus. De fapt, orice intelectual roman matur ar trebui sa aiba obligatia de a consilia mai tinerii confrati cand acestia se confrunta cu nelinisti si intrebari doctrinare legate de chestiunile mai inainte amintite. Ne aflam intr-o moment al istoriei intelectuale a Romaniei moderne in care un sfat practic dat la timp intr-o chestiune conjugala sau gospodareasca este in mod nemijlocit o contributie decisiva la progresul dezbaterii doctrinare.

Dar pana sa ajungem la acest sistem de mentorat care ar rezolva implicit si problema lipsei de dialog intre intelectualii tarii, sa propunem discutiei o alta tema, o tema de sine statatoare care are si calitatea suplimentara ca tine capul de afis pe plan international. Asadar, sa discutam !

Acum un an si ceva, peste tot in lume discutia despre criza era una despre « esecul pietei » si necesitatea « interventiei statului ». Azi discutia arata cu totul altfel. Tema sa : esecul statului. Pragul critic atins in criza statului capitalist interventionist se suprapune unui fenomen inrudit : criza statului asistential. Altfel spus, chiar si daca statul ar reusi sa-si regleze deficientele functiilor interventioniste, pe agenda tot ar ramane o problema enorma: colapsul finanaciar datorat supradimensionarii functiilor asistentiale si redistributive care creaza un dezechilibru structural intre productie si consum.

Avem aici o tema de dezbatere cu adevarat relevanta. Cand Cuba castrista reconsidera rolul statului si al intiativei private si cand partidele stangii occidentale aplica masuri de austeritate si sugereaza necesitatea reformei structurale a statului, e clar ca s-a atins un prag critic. Criza va trece. Dar lucrurile nu vor mai fi la fel.

Sa nu apelam insa la Cuba pentru ilustrare. Ar fi prea facil. Sa luam ca exemplu SUA. Adica societatea cea mai putin susceptibila de a fi atinsa de statism. Daca si acolo sunt probleme, ce sa mai zicem de Cuba ?! Trei exemple :

Credeam ca am descoperit formula institutionala optima a stangii secolului 21: California deschidea in mintea multora calea catre noul tip de stat asistential al noului mileniu. Ceilalti, se presupunea, ar trebui sa urmeze. Noul model de « stat social » se infiripa sub ochii nostri: sindicate, bugetari, emigranti ilegali generos subsidiati, ecologisme, finantari din deficit, asistenta sociala generoasa, multiculturalism, sex, plaja, Hollywood etc. Pe scurt, toate elementele imaginariului progresist pareau ca in sfarsit si-au gasit mediul optim pentru a inflori.

Iata-l insa pe Arnold Schwarzenegger, Republican „guvernand de la stanga”, afirmand că statul american pe care il guverneaza, cu o economie clasată pe locul opt în topul economiilor mondiale, se confruntă cu aceeaşi criză a deficitului bugetar, care submineaza ţări din zona euro precum Grecia, Spania şi Irlanda.  Intr-un gest dramatic, el face un apel la reduceri in bugetul sistemului de protecţie socială pentru a acoperi o gaură bugetară de aproape 20 de miliarde de dolari. Reducerea de cheltuieli care la nivel agregat atinge aproximativ 80 miliarde de dolari implică eliminarea unor importante programe de protecţie sociala, reducerea posturilor de profesori din şcoli, reducerea cu 60% a fondurilor pentru serviciile locale de sănătate precum şi disponibilizari substantiale in randul angajaţilor statului.

Ieri ni se cerea sa luam California drept model. Azi California ne arata  care sunt modelele relevante pentru intelegerea sistemului economic propus de ea: „Vedeţi ce se întâmplă în Grecia, vedeţi ce se întâmplă în Irlanda şi ce se întâmplă în Spania?! Acum nu ne rămâne decât să luăm decizii dificile”. A vorbit Schwarzenegger.  Din strada, protestatarii au denunţat planul de austeriate, strigând „Ruşine să-ţi fie!”.

Rusine sau nu, cand modelul economic si politicile economice sunt gresite, sunt gresite. Mai devreme sau mai tarziu, platesti nota. Fie ca esti Grecia, fie ca esti mult laudata Californie. Alte exemple:

Credeam ca stim sa calibram si dirijam economia prin sofisticate pachete de masuri fiscale si monetare. Credeam ca ne putem butona navigarea prin recesiune de la pupitrul de comanda al statului. Iata ca redescoperim cu ingenuitate ca lucrurile nu sunt chiar asa usoare ca in formulele si graficele din manualul de macroeconomie.

De curand principalul consilier economic al presedintelui Barack Obama si-a dat demisia. Retragerea Christinei Romer a consfintit esecul politicii economice obamiste. Dar mai mult, a marcat colapsul celui mai costisitor experiment keynesist din istorie. Este acum oficial: stimulul economic gandit in parametrii keynesisti nu a functionat. Se pare ca avem privilegiul de a asista „live” la falimentul celui mai mare pariu macroecomic din istoria economiei mondiale: un pachet de „stimulare” de peste 800 milarde de dolari, gandit in cei mai clari termeni keynesieni.

Dincolo de contrafactuale, raman faptele. In urma „stimulului”, o crestere anemica, o rata a somajului de aproape 10%  si o explozie a deficitului si datoriei SUA.  Este Octombrie si indicatori postmergatori incep sa vina. Nu mai incape indoiala: „Vara relansarii” anuntata de Obama si Partidul Democrat a esuat lamentabil. Keynesistii virulenti de acum sase luni au amutit. Cand pana si New York Times si Washington Post, ce opereaza in subsidiar ca organe de presa pentru stanga americana, incep sa recunoasca ezitant ca ceva nu e in regula cu politica economica a partidului pe care il servesc, ceva chiar ca trebuie sa fie in neregula.

In sfarsit, credeam ca am perfectat arta administrarii „bancii centrale”. Credeam ca Alan Greenspan ne-a deschis calea catre o noua era. O era in care „banca centrala” in coordonare cu statul interventionist ne poarta lin spre culmile cresterii economice. S-a vazut ca nu prea este asa.  Credinta in infailibilitate – fie ca e a unei presoane, a unei politici sau a unei insitutii – e o chestiue cu dus si intors. Economia si societatea au un fel de a fi ce eludeaza pretentiile noastre de predictie si control.

Pe scurt, cazul american ne spune nu doar ca trecem printr-un moment de criza a rolului economic al statului. Mai mult decat atat, ne indica faptul ca trecem printr-un moment de criza a insasi gandirii economice.

Deci daca vrem sa discutam, sa discutam un fapt simplu. Ne place sau nu, convine sau nu predispozitiilor noastre ideologice, un fir rosu leaga tematica dezbaterilor curente : esecul statului ca agent de reglementare, esecul statului ca garant al unei minime discipline fiscale a natiunii, esecul statului interventionist, esecul statului asistential. De la criza imobiliara din SUA pana la colapsul Greciei, de la armaghedonul bugetar al Californiei la trepidatiile monedei europene, responsabilitatea « mainii vizible » a statului a devenit evidenta. Ea nu mai poate fi camuflata sub artificii retorice.

Nu inseamna ca retorica statista si anti-capitalista nu va continua. Retorica vesnic tinerei si ferice miscari stangiste, progresiste, critice, postmoderniste etc. - prin natura ei imuna la evidenta empirica si logica - isi are caile-i neabatute. Numai ca intre personele rezonabile, atat de la stanga cat si de la dreapta, e pe cale sa se consolideze un consens potrivit caruia in masura in care « esecul pietei » este o problema, inceputul trebuie facut cu rezolvarea problemei esecului statului. Cele doua sunt legate. Regandirea statului si a rolului sau economic este conditia necesara rezolvarii problemei pietei. Este de altfel o idee de bun simt : peste tot in lume instrumentul statal pare incapabil sa-si controleze si administreze propriile operatii. Cum ne putem astepta ca in absenta auto-reformei sa fie capabil sa mai si guverneze eficient piata?!

Asadar, pe scurt, place sau nu, toata supararea legata de piete, globalizare, capitalism, consumerism etc. ramane ancorata intr-o tematica importanta, totusi secundara. Traind intr-o lume in care corectitudinea politica nu a ajuns inca sa ne interzica sa discutam si aceasta tematica, putem desigur sa o atacam si criticam cat vrem si cum vrem, dupa gust si interes.  Tema principala a zilei si a deceniului de vine, ramane totusi alta: Cum gandim si regandim statul si relatia sa cu economia in noile circumstante ale secolului 21? Ce se intampla cand statul asistential nu mai este un model viabil iar modelul statului interventionist este, din punct de vedere practic, disfunctional ? Altfel spus : Care sunt modelele alternative intr-o lume in care nici socialismul dar nici statul asistential nu mai reprezinta solutii credibile ?