Filosofia dupa 11 septembrie

Conceput si realizat in primele saptamani de dupa 11 septembrie 2001, volumul Giovannei Borradori constituie o ambitioasa - dar si partial riscanta - incercare de a reflecta "la cald" asupra dimensiunilor si implicatiilor fenomenelor ce tocmai aveau loc, un efort ce-i punea alaturi pe doi dintre cei mai influenti filosofi europeni, Jürgen Habermas si Jacques Derrida. Recent tradus in limba romana, acest volum reprezinta si marturia personala a celor doi; imaginile avioanelor si ale cladirilor in flacari reprezinta experiente profund personale, in aceeasi masura in care constituie punctul de plecare al reflectiei filosofice.

Intrebarea de la care pleaca Borradori este daca 11 septembrie 2001 poate fi considerat unul dintre acele rare evenimente ce schimba radical temele si directiile majore ale filosofiei politice occidentale; daca este un "eveniment major" ce rastoarna instrumentele, conceptele centrale si preocuparile clasice. Si daca da, care este rolul filosofilor politici intr-o asemenea reasezare? Daca este vorba despre un punct de cotitura, in ce anume consta noutatea, cum ne descurcam in fata unui "hatis conceptual" amplificat de tragedie si de imaginile din Manhattan?

Volumul are la baza doua interviuri separate cu Habermas si Derrida - si nu un dialog moderat de Borradori -, cei doi raspunzand unui numar de intrebari similare. Dialogurile sunt urmate de studii critice ale autoarei, care pleaca de la aceeasi interogare: ce anume este radical transformat in acele zile si saptamani din septembrie 2001? Este oare vorba de manifestari ale unui tip cu totul nou de terorism? Cum pot schimba acele evenimente reflectia asupra naturii fundamentalismului si a tolerantei? Are sens sintagma "razboi impotriva terorismului" sau "a terorii"? Intrebarile Giovannei Borradori nu se limiteaza insa la o simpla punere in paralel a raspunsurilor celor doi si nici la o analiza conceptuala a acelor notiuni ce riscau in acel context sa-si piarda din claritate si sens din cauza intensei incarcaturi emotionale si politice.

Ce raspuns poate oferi Occidentul la violenta acelor acte de terorism? Nevoia de a intelege, cu ajutorul interlocutorilor, natura si cauza acelor evenimente este directionata de Borradori intr-o directie precisa: identificarea fundamentelor unui raspuns normativ al filosofiei politice occidentale. Dar un asemenea raspuns e cu atat mai dificil, cu cat actiunile teroriste de la 11 septembrie, atat in acceptiunea lui Habermas, cat si a lui Derrida, difera radical de un terorism "clasic" ce putea, la limita, avea scopuri politice coerente sau pragmatice. Unul dintre elementele importante de noutate legate de atentatele de la New York si Washington este, pentru ambii filosofi, tocmai aparenta absenta a vreunei finalitati realiste.

Necesitatea redefinirii mesajului normativ al Occidentului - iata o posibila dovada a unei reale rupturi, a existentei unui "major event" - insa unicitatea sau exceptionalitatea evenimentului sunt destul de greu de stabilit. Daca pentru Habermas este vorba de "primul eveniment istoric mondial", cel putin in sensul existentei unui "martor ocular universal", pentru Derrida este mai greu sa operam cu distinctii atat de ferme. Fara a-i nega amploarea, Derrida indeamna la o anumita precautie: exista ceva dincolo de impresia unui eveniment extraordinar? Dincolo de compasiune, de indignare, de teama, "un eveniment major ar trebui sa fie destul de imprevizibil si de eruptiv pentru a deranja pana si orizontul conceptului sau al esentei de la care pornim sa credem ca recunoastem un eveniment ca atare", afirma el, si continua: "Proba evenimentului, ceea ce, in aceasta proba, se deschide si, deopotriva, rezista experientei, este, mi se pare, o anumita inapropriabilitate a ceea ce se intampla. Evenimentul este ceea ce se intampla si, intamplandu-se, reuseste sa ma surprinda, sa surprinda si sa suspende comprehensiunea: evenimentul este ceea ce eu in primul rand nu inteleg. Mai mult, evenimentul este faptul ca nu inteleg. El consta in ceea ce nu inteleg." (p. 140)

In ce masura 11 septembrie surprinde, intr-adevar, in raport cu alte atrocitati masive, sau lasa loc unei asemenea lipse de intelegere? Derrida cauta un raspuns incercand sa observe felul in care atentatele produc o fragilizare ce afecteaza insusi "sistemul de interpretare, axiomatica, logica, retorica, precum si conceptele si evaluarile care ar trebui sa permita sa intelegem, sa explicam, tocmai, ceva precum «11 septembrie»". Prilej de a repune in discutie acceptatele distinctii dintre razboi si terorism, toleranta si ospitalitate, violenta si teroare, dar si de a reaminti rolul filosofiei intr-un asemenea context. Pentru ca, asemeni lui Habermas, Derrida inscrie raspunsul filosofic, pe care un asemenea eveniment il necesita, in cadrul teoretic si metodologic amplu al unei impresionante opere filosofice.

Acolo unde Derrida se refera la legatura dintre politic si violenta, teroare, frica si se intreaba "prin ce difera teroarea organizata, provocata, instrumentalizata de acea frica pe care o intreaga traditie, de la Hobbes la Schmitt si chiar pana la Benjamin, o considera drept conditia autoritatii legii si a exercitiului suveran al puterii, conditia politicului insusi si a statului?", Habermas defineste violenta ca semn al perturbarii comunicarii. Exista in societatile (pasnice si prospere) occidentale, concede Habermas, o anumita "violenta structurala". Este o violenta definita in principal de inegalitati excesive, de discriminari si de marginalizarea sociala si economica. Atunci insa cand apare "spirala unei neincrederi reciproce necontrolate", cand comunicarea este perturbata si apoi intrerupta, atunci incepe violenta pe care o contin atentatele teroriste.

Terorismul nu ar avea sens, pentru Habermas, decat ca patologie a comunicarii. Iar globalizarea schimba contextul in care violenta (si terorismul ca forma extrema de violenta) poate fi redusa si oprita prin reluarea comunicarii. Societatile occidentale pot mobiliza proceduri discursive juridice si politice necesare medierii si reconstituirii "practicilor comunicationale care ne permit sa ne intelegem unii pe altii" (p. 108); cu alte cuvinte, in aceste societati "praxis-ul vietii noastre cotidiene impreuna se sprijina pe o baza solida de convingeri comune, adevaruri culturale de la sine intelese si asteptari reciproce". Insa terorismului international nu ii raspunde inca un "spatiu public sinternationalt al ratiunilor" publice, dimpotriva, globalizarea este cea care pare sa amplifice spirala violentei comunicationale.

Aceasta este de altfel una dintre justificarile distinctiei intre un terorism "demodat" ce urmarea prin teroare indiscriminata scopuri politice relativ concrete sau realiste, si ceea ce cei doi autori observa ca fiind nucleul "nihilist" sau "anarhic" al viziunii politice a lui bin Laden.

Mai mult, Derrida sustine deconstructia radicala a distinctiei dintre razboi si terorism - o distinctie care "era deja imposibila" intre cele doua "razboaie mondiale" (p. 167). Tot asa cum "toleranta" si "fundamentalismul" se afla intr-o relatie mai ambigua decat pare la prima vedere.

Toleranta, o valoare care are pentru Derrida radacini in contextul crestinismului european si al pluralismului religios, apropiata de caritate, are un caracter paternalist ce ii reduce din capacitatea de a constitui nucleul mesajului normativ de azi. In opinia lui Habermas insa, toleranta trebuie inteleasa mai degraba ca reciprocitate decat ca un act unilateral: "Intr-o comunitate democratica ai carei cetateni isi acorda reciproc drepturi egale nu este loc pentru o autoritate careia i se permite sa determine unilateral limitele a ceea ce e de tolerat. Pe baza drepturilor egale ale cetatenilor si a respectului reciproc, nimeni nu are privilegiul de a stabili limitele tolerantei din punctul de vedere al preferintelor si al orientarilor axiologiei proprii" (p. 121). Ramane insa de vazut in ce masura are sens un concept al tolerantei care sa nu contina capacitatea de a nu tolera.

Paradoxal, fundamentalismul pare a avea sens pentru Habermas tocmai in contextul societatilor moderne, caracterizate de o "situatie epistemica" specifica. Revendicarea exclusiva a adevarului este problematica si problematizata in conditiile moderne ale accelerarii complexitatii, cand devine posibila "realizarea autoreflexiva a unei religii care a invatat sa se vada prin ochii celorlalti", cu profunde consecinte politice. Fundamentalismul, ca atitudine, reprezinta tocmai "reprimarea unor disonante cognitive remarcabile. Aceasta reprimare apare cand se pierde inocenta situatiei epistemologice a perspectivei unei lumi atotcuprinzatoare si cand, in conditiile cognitive ale cunoasterii stiintifice si ale pluralismului religios, se cultiva o intoarcere la exclusivitatea atitudinilor premoderne ale credintei" (p. 62).

Fundamentalismului si terorismului international Occidentul trebuie sa-i raspunda printr-un mesaj normativ capabil sa reduca din cauzele violentei. In ciuda altor antagonisme, ceea ce sustin ambii filosofi este surprinzator de similar, si anume speranta unui model european al unei ordini internationale mai echitabile si mai ales care sa fie guvernata de instante legitime ale dreptului international. Insa ceea ce nici unul dintre ei nu discuta si nu analizeaza explicit este felul in care poate fi relevanta o lunga traditie a filosofiei politice contemporane ce s-a concentrat pe problematica totalitarismului. Relatia dintre terorism, fundamentalism si totalitarism ar putea pune in evidenta mai clar ce anume din mostenirea Iluminismului si a modernitatii se afla cu adevarat in pericol.

(Titlul apartine redactiei)

Giovanna Borradori, Filosofie intr-un timp al terorii. Dialoguri cu Jürgen Habermas si Jacques Derrida, traducere de Marie-Luise Semen si Ciprian Mihali, Editura Paralela 45, Bucuresti, 2005, 255 pp.