Feudalii locali şi reforma partidelor

Partidele politice au rămas printre cele mai nereformate instituţii. Iar şansele de succes ale unor demersuri în acest sens sunt tot mai palide, pe măsură ce procesul de feudalizare politică şi administrativă a României se consolidează.

Cu câţiva ani în urmă, aşa numitul „Grup de la Cluj“, coagulat în jurul unor oameni absolut respectabili din punct de vedere profesional şi intelectual, ca Ioan Rus, Vasile Puşcaş sau Vasile Dâncu, a încercat reformarea PSD din interior, punându-şi mari speranţe în Mircea Geoană, proaspăt ales preşedinte al partidului. Nucleul reformist din Ardeal avea, pe hârtie, pârghii importante pentru a-şi pune în practică demersul. Dispunea de resurse intelectuale remarcabile, inclusiv de experienţa profesională şi instrumentele de analiză la care avea acces ca sociolog şi coordonator al unui important institut de cercetare a opiniei publice Vasile Dâncu, dar şi, în egală măsură, de abilităţile organizatorice şi influenţa lui Ioan Rus, fost ministru de Interne în Guvernul Adrian Năstase, avea oameni plasaţi în conducerea centrală PSD şi nu numai că deţinea controlul direct asupra unei filiale importante, cea de la Cluj, dar reuşise să coaguleze în jurul acesteia o reţea care cuprindea alte organizaţii judeţene din regiune. Singura problemă majoră cu care se confrunta era aderenţa scăzută de care se bucura PSD în Ardeal. În fine, pentru a întregi lista, PSD se afla pe atunci în opoziţie, o postură care, în teorie, e favorabilă unui demers de acest tip.

Ce s-a întâmplat până la urmă ştim. Mircea Geoană a îmbrăţişat repede formula comodă şi sigură din punctul de vedere al agendei personale a menţinerii statu quo-lui intern, propusă şi garantată de „dirijorul“ Viorel Hrebenciuc, în dauna unei bătălii complicate, neplăcute şi mai ales riscante de reformare a celui mai mare partid din România. Din influenţa grupului de la Cluj s-a ales praful. În momentul de faţă, oamenii grei din PSD sunt Marian Vanghelie, care tocmai a cerut excluderea lui Vasile Dâncu din partid, Marian Oprişan, Liviu Dragnea sau Radu Mazăre, imposibil de asociat în vreun fel cu ideea de social-democraţie modernă. Iar Ion Iliescu, a cărui îndepărtare din mecanismele de decizie ale formaţiunii au cerut-o clujenii chiar de la început, continuă să exercite o influenţă considerabilă asupra organismelor de conducere din PSD.

Am considerat util şi instructiv să rememorăm acest jurnal de bord, care consemnează eşecul reformei interne din principalul partid din opoziţie, într-un moment în care, pe de o parte, câteva voci din PD-L, în frunte cu Cristian Preda şi Sever Voinescu, se pronunţă public pentru o reformare profundă a partidului din care fac parte, iar, pe de alta, multă lume speră că, dacă un om decent şi respectabil din punct de vedere intelectual precum Cristian Diaconescu va deveni liderul PSD, formaţiunea politică în cauză va putea fi „devanghelizată“ şi transformată într-un actor politic onorabil. Din păcate, pentru oricine cunoaşte logica internă de funcţionare a principalelor formaţiuni politice autohtone, ambele tipuri de aşteptări au la bază o considerabilă doză de naivitate.

O primă observaţie esenţială e aceea că în România asistăm la un avansat proces de feudalizare politică. Pe două paliere. Din punct de vedere administrativ, demersul teoretic corect de descentralizare a statului a pus la îndemâna autorităţilor locale resurse financiare şi pârghii de influenţă considerabil mai importante decât cele de care dispuneau cu doar 5–6 ani în urmă.

Acestea sunt controlate, în principiu, de partidele care deţin puterea pe plan local la nivelul consiliilor judeţene şi al primăriilor, însă, în realitate, asistăm adesea la destule înţelegeri transpartinice gestionate de grupuri politico-economice, care acţionează corelat, mai ales în cazul unor chestiuni cu mare miză financiară. Al doilea palier ţine de maniera în care se iau astăzi deciziile în interiorul principalelor partide româneşti: PD-L, PSD şi PNL. În toate, influenţa centrului s-a diminuat considerabil. Mai mult, o bună parte a liderilor de la centru au mare grijă să-şi menţină explicit sau implicit o bază de putere într-o filială. În fapt, nici o hotărâre importantă nu se poate lua decât în urma unor negocieri şi târguri între liderii din filiale. De exemplu, doar aşa ar putea fi ales Cristian Diaconescu preşedinte. Însă prin forţa lucrurilor, baza sa de putere va fi, la fel ca şi în cazul Mircea Geoană, limitată şi perisabilă. El nu va avea nici autoritatea şi nici instrumentele care să permită să acţioneze, de pildă, asupra aşa-zişilor baroni locali.

Pentru că una dintre regulile fundamentale ale acestui tip de joc politic este aceea că liderii locali, care au interese în general ce nu se intersectează, nu se vor asocia la niciun demers împotriva unuia dintre ei, pentru că fiecare vrea să fie, la rândul său, protejat. Şi asta oricât de mult ar fi afectat partidul pe ansamblu în planul imaginii. Iar cele două paliere se potenţează reciproc. Influenţa administrativă în teritoriu, accesul la resurse securizează influenţa conducerii filialelor la nivel central. Liderii locali devin astfel, practic, intangibili.

Sigur că lucrurile sunt nuanţate. Există unele diferenţe. În mod evident, Traian Băsescu exercită încă o influenţă importantă în PD-L, dar aceasta nu trebuie supraestimată. Mai ales în cazul în care s-ar decide să atace frontal „feude locale“ de tipul celor descrise mai sus. În treacăt trebuie spus că principala problemă care afectează şansele lui Adrian Năstase de a prelua conducerea partidului nu este nicidecum cea legată de „termopanele“ de la Parchet, ci amintirea stilului său de conducere autoritar din perioada în care era prim-ministru, perioadă la care cea mai mare parte a conducerilor locale din teritoriu se tem că s-ar putea întoarce. Paradoxal, tocmai „democratizarea“ partidelor şi, într-un plan mai larg, descentralizarea statului au devenit obstacole dintre cele mai solide în calea oricărui proces de reformă a partidelor. Nimic nou sub soare. Şi în justiţie, un proces în formă democratică a generat un CSM care este una dintre cele mai retrograde instituţii importante din România.

În aceste condiţii, demersurile de genul celui întreprins de Cristian Preda, deşi nu doar consistente şi onorabile din punct de vedere intelectual şi moral, cât şi din perspectiva logicii politice şi electorale pentru partidul aflat la putere, au şanse cvasinule de reuşită. Ba mai mult, pot fi catalogate chiar o eroare din punct de vedere tactic, contribuind la crearea unui climat emoţional negativ, a unui front comun de respingere, opac, automat, la orice argumentaţie raţională. Exemplul grupului de la Cluj din PSD, care, deşi dispunea de o influenţă internă în partid incomparabil mai mare, a eşuat în demersul său de reformă, ar trebui să fie pe masa de analiză a oricărei grupări care încearcă să iniţieze un proces similar. O concluzie deloc încurajatoare, dar care nu ar trebui să inhibe din start astfel de încercări. Singura cale viabilă este aceea de a promova mai întâi mecanisme interne, care să permită, la un moment dat, crearea unei mase critice favorabile schimbărilor. Însă pentru asta trebuie, în egală măsură, şi răbdare, şi multă inteligenţă tactică. //

Cuvinte cheie: PSD, organisme, opozitie, filiale, lider, masa critica.