Fata Babei

Fata Babei a fost  şi ea la Sfânta Duminică. Fata moşului  hrănise cum se cuvine copiii sfintei, jivine felurite şi  fioroase, cum bine se ştie. Dar fata Babei le-a opărit la lăut, iar la masă le-a afumat bucatele. La plecare a înhăţat lada cea mai frumoasă, din care însă, odată ajunsă acasă, nu au ieşit bogăţii, ca la fata moşului, ci balauri, care au înghiţit-o şi pe ea, şi pe babă. Împins de Baba, profesorul pictorilor de profesie, Vladimir Zamfirescu a înhăţat şi el, de atâta amar de vreme, lada cea strălucitoare a artei mari dintotdeauna – teme importante, recognoscibile şi grave (de preferinţă biblice, quijotice, danteşti), stiluri consacrate (realisto-impresioniste, cu nuanţe şi emacieri expresioniste), dar, mai ales, a aruncat peste acestea plasa sclipitoare şi lipicioasă a unui existenţialism spiritualist difuz, în care intelectualii cad victime cu graţie şi gratitudine pentru mingea ridicată la fileul hermeneutic.

Expoziţia de la Sala Dalles, amplă, grandioasă şi profund neigienică, arată cum din lada ţinută strâns de artist ies, mereu, cohorte de lighioane flămânde şi nemulţumite, ce îmbăloşează mai tot ce ating din valorile pe care le evocă impenitent, de la El Greco la Caravaggio, de la Rembrandt la Renoir  şi de la Cranach la Marcel Duchamp. Fără să facă artei un deserviciu atât de mare ca Baba, pictura lui Vladimir Zamfirescu, citat pauper şi denaturat al artei din muzee, este profund ostilă şi dăunătoare picturii ca pictură, ca iconografie, ca profesie şi ca vocaţie. Trebuie să fii orb în Metropolitan  ca să nu vezi diferenţa de esenţă dintre Aristotel cu bustul lui Homer (1653) de Rembrandt (păzit, într-o poză pretenţioasă, de către fiul-fata Babei) şi Bărbat cu ţestoasă (2006), de acelaşi Zamfirescu.  La Rembrandt, Aristotel contemplă melancolic figura vizionară a orbului Homer, al cărui furor poetic, rapt şi handicap psihic suprapus celui fizic, i-a deschis, totuşi, lumi şi sensuri nemuritoare, la care raţiunea, filosoful însuşi, doar jinduieşte, copleşit de admiraţie şi neputinţă totodată.

Omul cu ţestoasa lui Zamfirescu  este, comparativ, doar o glumă de salon din Crucea de Piatră: în poala bărbatului împrumutat de la El Greco se află broasca mică strânsă în căuşul palmelor până scoate capul la deţinătorul trist, retras într-un extaz ursuz.  Dacă este luată în consideraţie şi factura plastică a celor două piese, diferenţa cosmică dintre pasta ascunsă şi întors aurită a lui Rembrandt şi luciul sterp, ca al urmei de limax pe asfalt, al penelului zamfirescian, atunci se va înţelege de ce între arta mare din muzee şi sechelele babiste actuale există nu o diferenţă de epocă sau de nuanţă, ci una de natură. E vorba despre două lumi opuse: lumea artei şi lumea lui ca şi cum, lumea epigonilor ce calcă grobian pe mormântul maeştrilor de altădată, pretinzând că sădesc pios panseluţe. Acest lucru se vede clar în nuduri, temă exploatată la noi până la restrişte de Zamfirescu şi comperii lui, de Stendl, Câlţia, Ilfoveanu, Anghel, ba chiar şi de Bernea, artişti capabili de o obscenitate sordidă, mohorâtă, drapată cultural cu libidinoase aluzii şi alibiuri morale, prin vălurile fariseice ale cărora se citeşte concupiscenţa cea mai netă cu un privitor veros, pretins voyeur intelectual,  în fapt doar un Mitică ce face cu ochiul la una mică.

Livrescului funebru şi retrograd al acestei obscenităţi  i se  opune pornografia necruţătoare, electrică, brutală şi ultragiantă şi, prin aceasta, mai sănătoasă, critică şi cauterizantă, practicată relativ recent de Gorzo, Suzana Dan sau Tara, artişti vitali şi deschişi, imuni la complacerea în miturile culturale clorotice, defuncte. Arta de tip zamfirescian, manieristă, pedant culturalistă şi fraudulentă estetic, ridică şi compromite totodată una dintre cele mai importante probleme ale artei actuale, anume: cum e cu putinţă ceva vechi? În arta contemporană, în care este cu putinţă, ca normă, doar noul, ce relevanţă mai are depozitul de valori şi aptitudini, de tehnici şi trăiri pe care l-a constituit practica milenară a artei? Modelul zamfirescian oferă un răspuns facil: artistul e un arhivar al memoriei culturale pe care o evocă privitorului avizat, ambii complăcându-se într-un fel de play-back estetic pe hituri de Picasso et co., artistul prefăcându-se că are geniu, iar publicul prefăcându-se că are gust.

Cum e cu putinţă acum ceva vechi ne arată însă artişti precum Ioana Bătrânu sau Dan Perjovschi. Perjovschi este un tehnocrat ce promovează desenul ritual tip Tassili, adus la zi prin corectitudinea politică cea mai radicală, prin mascarea divertismentului  în avertisment şi a cinismului în bune intenţii. Ioana Bătrânu e un egocrat fervent, ce practică o pictură de secol XIX cu sensibilitatea şi spaimele secolului XV, pentru a susţine o nostalgie vehementă, spirituală, de secol XXI. Ambii dau un rost acelui strat vechi de abilităţi şi reprezentări din memoria noastră colectivă. Vladimir Zamfirescu, cu verniul supra-abundent al pânzelor sale, pe care plutesc insule prost uscate şi zgaibe de pastă, cu personajele sale roase de vid şi cu temele sale lubric ludice şi tern intelectuale, e doar robul balaurilor aduşi de fata Babei în ograda artei. //